Interviu: Waha Festival – diversitate, dans și comuniune cu natura

Îți propun un mic exercițiu: du-te la chioșc, cumpără-ți un pix, trage aer în piept și scrie pe o foaie de hârtie care sunt cele mai importante lucruri pentru tine.

Citește de mai multe ori lista rezultată. Cu ce rămâi, după ce excluzi din listă familia, prietenii, iubitul sau iubita, faima, succesul, puterea sau tehnologia?

După toate calculele făcute, pare că omul modern a pierdut momentan pariul cu tehnologia. Deși încă nu am fost cotropiți de roboți, și din fericire încă nu ne-am transformat noi înșine în roboți (în totalitate), tehnologia a ajuns să ne guverneze viața, aproape fără să ne dăm seama. Pe cât de banal, pe atât de adevărat.

În tot acest tumult euforic de informații care ne bombardează zilnic din toate părțile, omului modern de astăzi îi scapă din vedere un lucru esențial: relația sa cu natura. De-a lungul acestui proces lent de alienare tehnologică, ne recalibrăm prioritățile după niște criterii efemere, care nu fac decât să ne înstrăineze și mai mult de natură.

În general, contextele în care putem să ne reconectăm cu natura și să scoatem la suprafață omul suprem sunt rare. În jungla urbană de azi, e din ce în ce mai dificil să ne prioritizăm lucrurile cu adevărat importante; iar lipsa unei legături mai strânse cu natura ne face să plutim tot mai mult în derivă și să devenim niște consumatori pasivi.

Tocmai de aceea trebuie acordată o atenție sporită unor evenimente precum festivalul anual Waha, care se întâmplă în mijlocul verii, în sânul naturii, pe o pășune mirifică lânga un sat din județul Covasna.

Prezent de șapte ani pe scena românească, Waha este unul din puținele evenimente (dacă nu chiar singurul) care creează contextul perfect prin care ne putem da un reset total, ne putem întoarce în miezul naturii și ne putem regăsi, astfel încât să scoatem la iveală cea mai bună versiune de-a noastră.

Am vorbit recent cu Tudor Chiliman, arhitect și unul din organizatorii Waha, despre povestea romantică a festivalului și ce anume îl face să fie atât de special.

Derulăm șapte ani în trecut. Cum a început festivalul Waha?

Totul a început în 2012. Partenera mea Monica pornise deja organizarea festivalului împreună cu câțiva prieteni. Întrucât eu făceam festivaluri din 2008 și aveam deja ceva experiență în organizare, m-au chemat și pe mine la o discuție. Pe atunci tocmai terminam ultima ediție de Rebirth. Monica fusese la festivalul Ozora și a decis că vrea să facă și în România un festival de genul acela. Și ușor-ușor ne-am pus pe treabă. Eu am venit cu sfaturi și am început să caut locații potrivite pentru festival.

Cum ai găsit locația din satul Bățanii Mari?

Am căutat vreo două luni, cam peste tot, în toată țara. Locația am găsit-o întâmplător, descoperind un drum de piatră care urca pe deal. Eu am venit cu experiența, cu construcțiile, cu viziunea practică asupra festivalului. Între timp, căutând locații, m-am împrietenit cu Monica, și așa a pornit și povestea noastră de dragoste. Pentru noi, Waha va avea întotdeauna o latură romantică.

Monica obținuse o finanțare pentru proiectul Sharing Trust Society: The Experiment care urma să devină prima ediție de Waha. Echipa organizatorică era practic un colectiv format în mare parte din artiști.

Cum arăta Waha la început?

La început a fost scena principală, care era psy, plus scena alternativă (cu concerte live), o scenă chill-out si zona de healing si dezvoltare personală Luminish. Aveam instalații, teatru labirint, însă era totul la un nivel destul de mic. Cu anii am dezvoltat și zona pentru copii Waha Kids, care acum are foarte mare succes, căci există foarte multe familii care aleg să-și facă o mini vacanță la festival.

Festivalul a fost gândit de la bun început să fie în aer liber, în afara Bucureștiului?

Da, clar. La prima ediție au fost cam 800 de oameni. Intenția a fost de la început de a aduce lumea împreună, de a crea un soi de societate incluzivă și de a da oamenilor încredere în ce ar putea să facă împreună; să se adune și să își descopere acest potențial care nu prea e încurajat de societate. În timp ce aici (n.r. în București) totul e bazat mai mult pe concurență, pe a face bani, Waha e despre împărtășire, despre a avea încredere unii în ceilalți, despre a avea curajul de a te deschide, de a fi tu însuți, de a te descoperi pe tine însuți; poate că uneori nu ai curajul să te îmbraci așa cum ai vrea, de exemplu. La Waha am creat un loc în care oamenii se descoperă, pot fi ceea ce vor și simt că totul e posibil.

Cum a perceput comunitatea locală festivalul?

Primarul ne-a ajutat de la bun început; i-a plăcut ideea, a sprijinit și sprijină în continuare proiectul. Atât el, cât și noi, ne dorim ca și comunitatea locală să aibă parte de ceva, să fie inclusă într-un fel sau altul. Cu toate astea, deși sunt deschiși, oamenii de acolo sunt legați de pământ, au treburile lor.

S-a pus problema – noi ce dăm? La Waha vin oameni din toată lumea, mulți din București, care nu ar fi venit în mod normal în Covasna, întrucât în afară de lacul Sfânta Ana și Băile Tușnad, nu prea sunt obiective turistice ofertante în zonă; nu există prea multe puncte de interes și nu există neapărat o direcție turistică la nivel local. Sperăm că am reușit cel puțin să ștergem, chiar și pentru 6000 de oameni, mitul că în Harghita și Covasna nu-ți este vândută pâine dacă nu vorbești maghiara. Noi aducem oameni aici, creștem turismul local și oportunitățile care pot apărea, însă trebuie să ne deschidem mai mult, așa încât să se poată înțelege cu adevărat ce facem noi, și atunci poate vom primi și sprijin la nivel județean.

Pe măsură ce creștem, am vrea să dăm comunității locale ceva mai mult decât până acum; poate un loc de joacă, poate să găsim niște sponsorizări pentru a dota școlile din zonă cu laptopuri, sau ce nevoi mai au membrii comunității. Acestea sunt niște proiecte la care ne gândim de ceva timp.

Ce se întâmplă acolo în afara festivalului?

Nimic, acolo e o pășune. Situl Natura 2000 este folosit doar în scop strict tradițional. Nu se poate construi nimic acolo, iar după fiecare ediție de festival, totul dispare. Nu e decât pășune.

Waha a pornit ca un festival de psy.

Da. Practic era un festival de psy, dar nu numai; întotdeauna a fost importantă pentru noi și scena live. Concertele live au avut și au în continuare farmecul lor, și am vrut să păstrăm asta.

Tu vii din zona de psy?

Da. Când am început să facem Waha, eu aveam pe vremea aia un wine bar. Am făcut acest bar la scena live și atunci am rămas mască de cât de bine se aude muzica live în natură. Nici nu mai voiam să merg la alte scene. În timp ce la scena psy se auzea totul ca dintr-o cutie, la scena live muzica suna extraordinar de organic, psihedelic. În general, la Waha nu prea stau mult pe la scene, merg de colo-colo. Eu vin din background-ul de psy, dar mai nișat, mai dark. În schimb, la Waha totul e mai light, mai relaxat, e și cu muzică de zi, cu soare, cu dans.

La Waha e un mix foarte bun de oameni, de toate tipurile. Diferențele sunt create tot de noi, dar de fapt suntem toți oameni, îmbrăcați altfel, să zicem.

Cum au fost primii ani, din punct de vedere organizatoric?

Frumoși. Primii trei ani au fost mai dificili, deși foarte frumoși. S-a venit cu bani de acasă, iar după a treia ediție de gaură financiară, eram cât pe ce să nu mai facem festivalul. Primele ediții au fost frumoase, dar nu prea le puteam susține financiar; când trăgeam linie la final de ediție, toată lumea era fericită, în afară de noi.

În timp, lucrurile s-au schimbat, iar colectivul de artiști de la început s-a mai redus. După trei ani de pierzanie, a apărut un prieten, Alex, care s-a oferit să preia pierderile festivalului. El a crezut în proiect, iar noi am avut încredere în spiritul lui de afaceri. El a venit cu ideea că pentru a reuși, ar trebui să ne schimbăm puțin felul de a gândi, adică să facem fix ceea ce vrem, si astfel să iasă ceva mișto  Noi ne gândeam tot timpul la bugetul line up-ului, că e prea scump, că nu ne permitem, etc. Iar cu treaba asta nici nu atrăgeai mulți oameni, pentru că ei veneau pentru spirit, pentru natură, pentru atmosferă, dar nu neapărat pentru cine știe ce artiști.

De la a patra ediție am început să avem line up-uri mai tari. De la ediția a treia am introdus scena Deep, acolo la Cheia, cu un buget redus, fiind sprijiniți de artiști care ne-au susținut și au fost de acord să cânte la noi pe onorarii mai mici, ca să vedem cum merge. Și a mers; încet, dar sigur.

Cât despre echipă, ea s-a format în timp. Întâi începi cu prieteni, și după îți dai seama că mai bine îți alegi oamenii după ce și cât de bine știu să facă anumite lucruri. Astfel am ajuns să ne mișcăm din ce în ce mai repede și mai bine.

Veneau și străini la primele ediții?

Da, au fost dintotdeauna și străini. Dar Waha nu e neapărat genul de festival inclus într-un anume circuit al festivalurilor de psy. Waha e mai off. Și atunci, noi îi avem pe aceia mai temerari, cu simțul aventurii. În principiu, Waha atrage mai mulți străini din alte zone decât psy; oamenii vin la noi mai degrabă din zona de deep. Nu putem concura ca line up cu festivaluri ca Ozora, de exemplu. Comunicarea o facem strict pe Facebook. Dar simțim de la an la an o creștere a publicului, chiar și la zona psy. La ultima ediție chiar au fost mulți străini.

Când ați introdus scena deep în programul festivalului, ați văzut asta ca pe un compromis?

Nu. Noi mergeam deja la party-uri de deep, și am zis să facem și noi o scenă de deep în cadrul festivalului; de ce nu? Pe atunci, prin 2013, a fost un val puternic de muzică, toată lumea era entuziasmată. Atunci a fost apogeul acestui așa-zis sound românesc; am descoperit un techno tripant, un minimal care se apropia de ceea ce vrem noi să le dăm oamenilor la Waha.

Ce vreți să le dați oamenilor la Waha?

Din punct de vedere muzical, un sound mai psihedelic, într-o formă sau alta, fie că e techno, downtempo, sau mai știu eu ce, actual și underground, spuma muzicii globale. Ca trăire, o  experiență care să deschidă mintea, conștiința, orizonturile, să-ți schimbe viața.

Aș vrea să putem prezenta mai multă artă contemporană, să se implice mai mulți artiști în proiecte și instalații. Sunt de părere că arta este un important vehicul de cunoaștere a lumii nevăzute și o modalitate destul de la îndemână de înțelegere a spiritului prezentului. Diversitatea este un element foarte important. Mie-mi place psihedelicul izvorât din diversitate. Este o experiență minunată să te plimbi de la o scenă la alta și să fie peste tot muzică bună și foarte diferită.

La scena deep, la început erau 200 de oameni, iar cu timpul a crescut și a început să vină mai multă lume, iar acum e plin. Dar a fost o evoluție naturală, normală, din punctul nostru de vedere. Evident, sunt bisericuțe, dar cu timpul se estompează.

La Waha ies niște clash-uri culturale interesante.

Una din intențiile noastre a fost să îi aducem pe toți împreună, să se cunoască și să-și dea seama că nu ar trebui să fie așa multe diferențe între ei. Sunt unii care au stat mai mult timp într-o cameră întunecată, își petrec acolo weekend-urile cumva, și sunt alții care fac altceva. Și asta se vede; sunt cazuri când vin unii oameni la prima lor ediție de Waha la scena deep, și spun că nu îi interesează nimic altceva, și după ce ajung întâmplător pe la scena psy într-o stare distrată, hopa!, ce muzică e asta?! Sunt mulți care au avut revelații de genul ăsta...

Cum se împacă psy-ul cu minimalul?  

E multă curiozitate din partea ambelor scene. A început să se întâmple ce am sperat: să se plimbe lumea de la o scenă la alta în deplină armonie. E un mix foarte bun de oameni, de toate tipurile. Iar asta te deschide. Îți dai seama că diferențele astea sunt create de noi, când de fapt suntem toți oameni, îmbrăcați altfel, să zicem.

La Waha e vorba de experiență, mai mult decât de muzică. De exemplu, sunt mulți din zona muzicală deep care vin la festival dar nu stau mai deloc la deep; fac cu totul altceva. La Waha e un prilej de a ieși în natură, de a te întâlni cu oameni mișto și a avea acel vibe specific Waha. Asta vine foarte mult și datorită locului, care are o anumită energie.

În principiu, oamenii vin mai întâi la ceva cu care sunt obișnuiți. Noi asta vrem să facem, să le dăm oamenilor diversitate; în România nu prea există diversitate a scenelor, a muzicii. Ca întotdeauna, la noi s-a mers pe ce e la modă; la început progressive house, apoi minimal, apoi nu știu ce. Oamenii s-au dus pe niște valuri comerciale.

Oamenii s-au dus pe ce li s-a dat. În ultimii ani pare un soi de emancipare.

Da, doar că sunt foarte multe proiecte care eșuează din cauze materiale. Oamenii nu fac bani, pierd bani; practic, oamenii nu au bani. Ei stau să se gândească de două ori dacă să dea nu știu ce intrare la un anume eveniment. Tu aduci un line up tare, dar oamenii spun că e primul tău party, nu știu locul acela, nu se bagă. Așa că la noi nu s-a creat atât de ușor o scenă. Practic, noi trebuie să ieșim din înghețul ăsta de 45 de ani. Comunismul ne-a uniformizat. Nu am avut acces la nimic, nu trebuia să ieși în evidență, trebuia să fii ca restul. Au fost multe chestii întipărite în ADN-ul nostru în perioada aia. Iar acum se mai dezgheață oamenii.

Cum ziceam, de exemplu, sunt oameni care vin la Waha pentru scena deep, iar de la an la an poți observa că se îmbracă mai colorat, par mai relaxați. Cumva, oamenii se schimbă; li se schimbă și viziunea, viața, se apropie de natură. Cumva, lumea s-a schimbat după Waha; mă rog, fiecare cu experiențele lui. Dar am primit feedback-uri din multe părți, din partea multora care spuneau că nu mai vor să meargă la party-uri indoor după experiența Waha. Oamenii nu mai au chef, căci li s-a dat ceva bun, unde nu este comerț. Astăzi, te duci la aproape orice festival de la noi și vezi comerț; te simți ca un fel de pion, nu mai ești personajul principal. Vezi reclame, scene mari, comerț, iar tu ești un consumator…

O „victimă” pierdută într-un festival al sponsorilor.

Păi, da. Am auzit că la un festival mai mare de la noi există reclame între artiști. Termină artistul și zbang, intră reclama. Am fost șocat de unde s-a ajuns…

Asta pare o tendință globală. Cam toate corporațiile vor să se promoveze în cadrul festivalurilor.

Da, normal. Ideea e că la noi, în România, nu prea există conceptul de underground. Nu există festivaluri underground. În Germania, de exemplu, sunt 1000 de festivaluri într-o vară, pe toate genurile muzicale și pentru orice fel de oameni. Bine, cum ziceam, noi venim din comunism. La noi oferta de evenimente de calitate e foarte scăzută; mă refer la evenimente în care să te simți respectat, să nu te simți ca o oaie.  

Crezi că ăsta e un handicap? De exemplu, poate că sunt și promoteri mai răsăriți, care încearcă să împingă ceva nou și se trezesc că nu au public pentru așa ceva. Cum vezi această dinamică dintre organizator și public?

Publicul se crește. Noi ne-am făcut publicul, este acolo. Ca să faci o chestie, îți trebuie mulți bani de pierdut, timp și energie. Publicul acela nu vine din start. Dacă te gândești că faci un line up tare și apoi vin oamenii, e fals. Oamenii vin în timp, orice ai face. Ei vorbesc unii cu alții, aduc 3 prieteni data viitoare, apoi alții aduc și ei alți prieteni la rândul lor, și tot așa.

Nu e neapărat un handicap. Oamenii sunt greu de urnit și nu au bani. La noi e un lux să te duci la un festival, la ce salarii au românii.

Voi cum vă descurcați cu oamenii care nu prea au bani, care vor să vină la festival, dar cărora li se pare scump?

Avem bilete early bird. Doar că oamenii se apucă de comentat apropo de pret la finalul perioadei de presale, deși au fost bilete în early bird la 55 de euro. La 200 de artiști, timp de 4 zile, în mijlocul naturii, mi se pare rezonabil. Apoi tot ei îți dau ca o comparație festivaluri uriașe care primesc o groază de bani de la sponsori. De fapt, noi am avut dintotdeauna prețul prea mic la intrare. Vrem să fim rezonabili, să rămână un festival accesibil, deși în fiecare an sunt unii care se vaită că e prea scump. Cei care au fost își dau seama pe ce au dat banii. Au fost chiar și cazuri în care de pildă o persoană care trebuia să fie pe guestlist nu era și a lăsat o garanție la intrare, iar ulterior nu a mai vrut să-și ia garanția înapoi. „Merită banii, chiar vreau să susțin.”

În principiu, la un festival comercial, sponsorizat, știi că oricum organizatorii nu pierd bani. Deci oricum, dacă sari gardul, e ok. Dar aici nu există garduri. Oamenii dau bani de bună voie, pentru că își dau seama că merită și că ar fi fără obraz să nu plătească.

Waha a fost de la început pe ideea de „no logo”.

Da, no logo area. Trebuie să oferi participantului o zonă în care să respire. În mare parte, la festival vin oameni din zona urbană. În România reclama e impusă într-un mod foarte sălbatic, peste tot, pe clădiri; oriunde. La Waha nici nu există semnal la telefon. Nu există reclame. Acolo oamenii pot veni să respire, să se bucure de mediul înconjurător, de muzică, de dans, fără a mai fi bombardați din toate părțile cu reclame.

Oamenii vin la Waha fix cu chestia asta în cap: merg undeva unde nu e internet. Nu mai stau pe Facebook, pe Instagram, nimic. Nu e nimic care să-i distragă. Astfel, ei sunt nevoiți cumva, vrând-nevrând, să comunice, să vorbească între ei, să fie în prezent. Sunt niște chestii pe care merită să le încerci.    

Poziționarea festivalului Waha vizavi de sponsori e cam unică. Ar putea fi și un exemplu de bună practică pentru alte festivaluri?

Este un pariu și o mare provocare, un exemplu de bună practică, dar nu putem generaliza. Noi suntem mai boemi sau idealiști, să zicem. Alți oameni nu concep să facă o chestie și să piardă bani. Adică, de ce ai face o chestie din care să pierzi bani? Dar acum, după atâția ani, eu unul mă bucur că nu ne-am vândut vreunei companii de țigări…

Mulți își tratează festivalul exclusiv ca pe un business.

Păi, da. Când faci o chestie de genul ăsta, în care investești timp, bani și energie (un festival îți mănâncă cel puțin jumătate de an), asta trebuie să-ți aducă și bani. Doar că noi suntem destul de tineri și idealiști, și tot timpul am crezut că o să iasă, am mers pe ideea „lasă că la anul o să iasă, la anul va fi mai bine, vine lumea”. Și tot așa, am stat 6 ani pe minus. Eu personal, cu toate evenimentele pe care le-am (co)organizat, n-am mai văzut plus din 2009. E ceva timp, și, din punctul ăsta de vedere, nu pot să condamn pe nimeni că nu vrea să trăiască în datorii.

Dar acum există sponsori care să își dorească să fie la Waha?

Da, clar. Ca sponsor, să ajungi la Waha e cam greu și asta nu prea se întâmplă. Acum am ajuns în sfârșit autosustenabili, așa că nici nu căutăm să se întâmple asta. În ultimul timp am căpătat încredere că se poate și fără sponsori.

Din partea autorităților locale ați primit sprijin?

Sprijin financiar nu. Totul e pe bani. Orice serviciu se plătește. Autoritățile locale ne văd mai degrabă ca pe unii care fac o chestie undeva în creierii munților, pe care ei nu o înțeleg neapărat. Am fost ajutați, dar ajutorul ăsta a venit condiționat. Adică tu, ca organizator, trebuie să faci ceva astfel încât oamenii să înțeleagă că nu ești acolo doar ca să faci bani. Acel sprijin din partea autorităților ar veni probabil atunci când ești mai deschis către presă, ceea ce noi nu ne dorim neapărat. Nu suntem festivalul berii, unde oamenii să aibă acces gratuit. Waha e un festival unde vrei să ai și intimitate și siguranță. Cu cât vin mai mulți oameni „din afară”, cu atât nu mai e atât de sigur și intim.

La Waha nici nu există semnal la telefon. Nu există reclame. Acolo oamenii pot veni să respire, să se bucure de mediul înconjurător, de muzică, de dans, fără a mai fi bombardați din toate părțile cu reclame.

Cam cât timp durează să faci festivalul?

Noi dăm drumul la treabă din ianuarie, iar festivalul e în iulie. Mergem la locație cam cu trei săptămâni înainte și ne apucăm de construit. Dar practic te gândești tot timpul anului la ce ai mai putea aduce extra, cauți artiști noi, e full-time job.

Tu ce faci în cadrul festivalului?

Eu am dat direcția asta de a lucra doar cu materiale naturale, de la fața locului. Mă ocup de cum să arate bine festivalul, și să transmită și un mesaj clar: ești acolo și ești una cu natura. Nu vezi schele sau scene mari. Practic, se merge pe o includere a construcțiilor în natură, astfel încât să nu deranjeze optic, prin materiale sau poziționare.

Eu construiesc în fiecare an scena Deep, mă ocup și de managementul locației din punct de vedere al construcțiilor, aleg proiecte și supervizez așa încât să fie gata și să iasă bine. Sunt responsabil de partea de imagine, online și la fața locului. Aleg artiști și direcții muzical-artistice. Pe scurt cam tot ce are legătură cu arta.

Ce ați învățat în cei 7 ani de Waha?

Păi, foarte multe; nici nu știu de unde să încep. Înveți foarte multe despre oameni și prieteni, despre cât de importantă este comunicarea, și că despre asta este de fapt vorba într-o organizare bună. Înveți foarte multe despre tine, fiecare ediție fiind o materializare a organizatorilor, iar la sfârșit poți vedea foarte clar plusuri și minusuri, și-ți propui să nu repeți aceleași greșeli, dar se mai întâmplă. Practic, toată viața noastră prezentă orbitează în jurul Waha pentru că ți-ai dat seama că dacă nu ești 100% înăuntrul a ceea ce faci, nu iese bine. Asta e lecția de viață din acest interviu.

Ce urmează la Waha?

Urmează să explorăm mai adânc unele direcții pe care le-am început ediția trecută. Vreau să dezvoltăm Alt Stage așa încât să devină o altă „scenă principală”, proiect care pe mine mă atrage foarte mult. Aș vrea să dezvoltăm mai mult zona centrală, care a fost formată ediția trecută din Food Area, Agora Art Space și scena Chill in Space, idee conceptualo-spațială care a mers foarte bine și merită un boost.

Vrem să dezvoltăm și mai mult scena Chill in Space din punct de vedere muzical, așa încât să formăm ceva serios și de durată, explorând mai mult universul vast al muzicii ambientale. Vrem să aducem mai multe genuri de muzică live, poate chiar niște lăutari, e o joacă fără sfârșit care cred că ne ține tineri și entuziaști.

Published January 16, 2019. Words by Dragoș Rusu, photos by Încrosnatu Dănuț.