Two Sides Records. Povestea celeilalte muzici

Zilele trecute îmi scrie un prieten „Codine, îți dau un cub de drojdie pe unul din Technics-urile tale?”. Direct meme-ul cu Batman și Robin mi-a venit în minte. Zbang. El nimic, „Man, sigur? Sunt la o săptămână distanță de un Mk7”. Lăsând la o parte discuția de geeks, ceva adevăr acolo tot e.

Într-o perioadă în care cele mai căutate produse sunt făina, drojdia și clorul, la ce consum de muzică să ne mai așteptăm? Chiar și înainte de criză, cifrele arătau groaznic.

Conform barometrului de consum cultural pe 2018  publicat de culturadata.ro, 43 la sută dintre români nu au fost niciodată la un spectacol de muzică; cu toate acestea, 50 la sută dintre români ascultă muzică zilnic.

Tendința de a cumpăra muzică a fost mereu scăzută, fie că e voba de un concert, release sau orice alt produs din zona asta. Cultura noastră muzicală și de spectacol este una care a început în urmă cu maxim 20 de ani. Până atunci poporul român era obișnuit cu mici serbări câmpenești cu intrare liberă; nici vorbă de spații de evenimente, cluburi sau festivaluri. Viața gravita în jurul cenaclului Flacăra și al căminelor culturale, unde, evident, evenimentele erau gratis. Până și bodegile unde cântau marii lăutari ai țării nu își imaginau că ar putea cere bilet.

Cu un asemenea bagaj cultural, lupta de a învăța publicul că artiștii de muzică merită un bilet, sau că produsul lor cultural este unul care are și valoare pecuniară, este una de anduranță. Pașii care s-au făcut în această direcție sunt unii mici, greoi, cu promoteri și antreprenori care se luptă cu lipsa unei politici publice în domeniul cultural (Ministrul Culturii), și cu o lipsă de viziune ale unor ministere precum cel al Muncii sau al Dezvoltării.

Proiectele actuale din zona muzicală sunt ale unor oameni care sunt în primul rând pasionați de ceea ce fac, care au ales să facă asta nu pentru că altceva nu a fost să fie, ci pentru că asta și-au dorit.

Unul din oamenii pasionați de muzică și de industria din jurul ei este Alin Bittel – ownerul unui mic magazin de viniluri aflat la etajul 1 al Palatului Universul, în spațiul cafenelei Beans&Dots.

Alin vine din industria IT, unde lucrează de vreo 20 de ani. A avut firma lui o vreme, după care a vândut-o, iar până recent a lucrat pentru o companie din Barcelona care face soft de vot electronic.

Two Sides Records l-a deschis acum 6 luni, împins de dorința de a promova muzica pe care a descoperit-o și pe care o colecționa de ceva timp.

Eu am aflat de magazin în timp ce eram la o terasă și un amic mi-a strigat de vis-a-vis „Vii la Universul? S-a deschis ceva shop de viniluri”. Nu m-am dus atunci. Eram destul de sceptic despre ce magazin s-ar putea deschide la noi. Cine s-ar arunca la așa ceva! Mai trece ceva timp și îmi spune alt amic de shop, de data asta aflu și numele. Ca orice cetățean care se respectă, caut repede pe Instagram și găsesc muzică africană, jazz, soul, hip hop, electronică. M-am bucurat ca un copil care a dat de dulciurile ascunse. Chiar și după ce am ajuns la magazin mi s-a părut ireal că e cineva care pariază pe un record shop care promovează un gen de muzică nișat. Am trăit mereu cu impresia că Ioana Pîrlog (DJ și inițiatoarea Misbits) a reușit să țină magazinul doar printr-o ambiție de necontrolat.

Interviul cu Alin urmărește atât povestea magazinului prin prisma omului pasionat de viniluri, dar și al unui business din zona industriei muzicale. Interviul e poate cu atât mai interesant cu cât el a fost luat la scurt timp după începerea acestei crize cauzate de coronavirus, și, invitabil am vorbit despre implicațiile lockdown-ului asupra afacerii.

E o investiție destul de mare să construiești un stoc de calitate și bine curatoriat.

Care e povestea din spatele numelui Two Sides Records?

Two Side Records vine de la cele două părți ale muzicii – partea cunoscută și partea necunoscută, cea care așteaptă să fie descoperită. Imaginează-ți că vin oameni în shop care văd un disc cu Nina Simone pe care, evident, îl știu, dar fix lângă el este ceva total necunoscut. Muzică funk din Nigeria, din anii ’70. Asta e cealaltă parte a muzicii.

Cum ai dozat pasiunea cu business-ul?

E pasiune care încearcă să fie un business sustenabil, și să se poată extindă. Cel puțin așa am plecat la drum, ținând cont de un plan de business. Am avut un plan de afaceri, am pornit la drum cu el. E o investiție destul de mare să construiești un stoc de calitate și bine curatoriat. Nu am vrut să cumpăr discuri care sunt la reduceri la distribuitori.

Cu toate că muzica e o pasiune de mult timp, de colecționat m-am apucat acum trei ani. Nu era oraș în care să ajung și să nu intru într-un record shop. Așa am descoperit multe label-uri și muzică interesantă din tot felul de zone ale lumii. Am început să pun și muzică la un moment dat, așa de distracție, prin diverse locuri. Oamenilor le plăcea selecția, nu o găseau pe Shazam, și întrebau de unde e.

Înafara unor chestii care există pe zona de mainstream, muzica pe care o vezi în shop-urile din Londra, New York, Berlin sau Paris, la noi nu era, o puteai lua doar de pe Discogs sau alte magazine online. Am simțit deschiderea oamenilor către o muzică diferită și din direcția asta a început – un fel de side hustle.

Magazinul este orientat pe un anumit gen de muzică?

Am început să colecționez și să cunosc multe label-uri în zona muzicii africane – afro beat, afro jazz,  după care am descoperit jazz-ul și funk-ul anilor ’70 din America, și, odată cu el, o serie de label-uri care fac repress la muzică apărută în perioada aia. Soul Jazz Records e un bun exemplu. Pe zona de reeditări de muzică veche e și Kalita Records, tot din Anglia, ei au disco din Kenya, Nigeria și din partea aia a lumii. Mai sunt cei de la Analog Africa și de la Ostinato Records care scot tot muzică din Africa, cuban și afro-cuban.

Oferta de muzică din shop crește odată cu muzica nouă pe care o descopăr și îmi place. În ultimul timp m-am concentrat si pe muzică japoneză – city pop japonez, care îmi place foarte mult. Tot am adus din Japonia titluri și m-am bucurat să văd că există în România public chiar și pentru asta. Vorbesc de artiști precum Masayoshi Takanaka, Tatsuro Yamashita, Haruomo Hosono; am în stoc și o bijuterie de compilație de la Light In The Attic – “Pacific Breeze – Japanese City-Pop 1975-1986”.

Magazinul are și o selecție bine curatoriată de disco, single-uri, house, italo-disco și muzică electronică. Aici m-a ajutat Alexandru Manda (Disco Sigaretta) care lucrează împreuna cu mine și a propus titluri din zona asta. Am adus muzică de la label-uri precum Best Record care scot repress-uri de italo disco din anii ’80. Unele release-uri sunt foarte scumpe pe piața de second; sute sau chiar mii de euro, dar acum încep să fie și acestea reeditate. Totuși, în magazin cel mai bine s-a vândut hip hop. Am adus din Japonia multe first press-uri americane din anii ’90 și 2000. Nu cred că mai există shop-uri la noi care să aibă pe stoc o varietatea de hip hop asemănătoare cu ce avem acum în magazin.

Muzica este pentru suflet, și sunt sigur că oamenii se vor întoarce, după perioada de carantină, la analog.

La cât timp aduci discuri noi sau faci refill stocului? Ai o strategie sau te mulezi pe volumul de vânzări?

Nu pot să fac încă o statistică, am deschis de 6 luni, dar până să ajungă pandemia și la noi aduceam discuri săptămânal. În shop sunt multe reeditări apărute acum, pe care nu le mai are nimeni în țară, iar dacă aduc 4 exemplare se vând imediat – așa au fost compilațiile de la Light in the Attic sau de la Soundway Records.

În linii mari, sunt două tipuri de refill-uri. Fie vorbim de o reîmprospătare de stock din ceea ce s-a vândut, fie aduc lucruri noi, iar de multe ori se întâmplă ambele. Săptămânal fac comenzi și fiind în contact cu mai mulți distribuitori și magazine de genul Rush Hour sau Juno (care sunt și distribuitori) văd tot timpul pe fluxul de știri ultimele release-uri care ies în lume. Aduc atât ce îmi place mie cât și discuri bune, relevante din alte genuri, fiind conectat la mai multe surse care au focus pe o muzică diferită. Sunt mulți oameni care nu sunt interesați să cumpere viniluri noi neapărat, o bună parte caută discuri originale din anii ‘70 sau ‘80, vor first press-urile. Și am și așa ceva în magazin.

În magazin se formase o comunitate, lumea care venea stătea de vorbă, puteai să recomanzi muzică. În online e totul mult mai sec. Crezi că veți avea aceleași vânzări, acum că urmează o perioadă de activitate exclusiv în online?

M-a bucurat foarte mult comunitatea care s-a creat în doar șase luni. Pe mulți dintre clienți îi simt prieteni, unii vizitau shop-ul săptămânal iar alții chiar și mai des. În acest moment dificil și imprevizibil cauzat de COVID-19 chiar nu știu cum va reacționa publicul.

Sunt mulți clienți care vin din industria creativă și din domenii despre care nu știu cât de grav vor fi afectate de criză.  E o problemă generală. E greu de spus ce venit disponibil vor mai avea oamenii pentru a cumpăra cărți sau muzică. Poate va fi nevoie să păstrăm toate resursele pentru lapte și pâine.

Muzica este pentru suflet, și sunt sigur că oamenii se vor întoarce, după perioada de carantină, la analog.

Ai deja label-uri cu care lucrezi direct?

Sunt câteva label-uri, cum ar fi Soundway, cu care am deja o relație, prin faptul că am promovat mult din muzica lor aici. La fel, Analog Africa, Soul Jazz sau Kalita sunt label-uri cu care lucrez direct. În Franța am o relație directă cu Heavenly Sweetness și Favourite Recordings. Sunt label-uri destul de mici care nu mai sunt reprezentate în România, un fel de underdog records. E o strategie pe care nu mulți au curaj să o pună într-un magazin de muzică. De aici vine pasiunea și riscul. Îmi place ceva atât de mult încât vreau să îl și promovez și atunci iau de la label-ul respectiv mai multe titluri sau le iau tot catalogul.

La fel se întâmplă și cu artiștii pe care îi văd live și îmi plac foarte mult. Așa s-a întâmplat cu trompetistul Sefi Zislin. Prietenii de la Twin Arts l-au adus la Control și mi-a plăcut foarte mult. După show am intrat în legătură cu Tru Thoughts Recordings care i-a scos mai multe albume solo și voi aduce muzică și de acolo, inclusiv Sefi Zisling.

Ai titluri în shop pe care le-ai putea recomanda oricui intră în magazin, adică genul ăla de muzică la care e greu să spui nu?

Aș putea să enumăr foarte multe, dar mă rezum la câteva exemple – ultimul album al lui Makaya McCraven – reinterpretarea albumului lui Gil Scott-Heron – We’re New Again, Texas Sun de la Khruangbin & Leon Bridges, Syl Johnson – Is It Because I’m Black sau orice de la GoGo Penguin si de la label-ul Gondwana Records.

Înainte de perioada de criză ajunseseși la un break-even cu investiția în shop?

Ajunsesem pe o parte de profit operațional. Era ok din punctul ăsta de vedere. La scurt timp de la deschiderea magazinului, în primele trei luni am descoperit un interes ridicat pentru selecția de discuri, greu de găsit în altă parte. În prima perioadă shop-ul a fost invitat să pună muzică la închiderea festivalului Unfinished ediția 2019.

A fost o experiență foarte bună care a dus la o conturare mai rapidă a unei comunități ce rezonează cu muzica magazinului. Acesta pare să fie viitorul în multe domenii, cum e și în cafeaua de specialitate sau cum sunt cafenelele unui anumit cartier – crearea unei comunități, oameni care vin în locul respectiv nu neapărat să cumpere, dar să socializeze unul cu altul, pentru experiența de a fi acolo.

Până va fi gata site-ul ce faci cu business-ul? Îl îngheți, continui să cumperi titluri noi?

Siguranța comunității este pe primul plan (#StămAcasă), și din acest motiv magazinul fizic este închis publicului, dar funcționează în continuare în mediul online. Cu toate că site-ul ideal este încă în construcție, de la bun început am utilizat, în paralel cu magazinul fizic, rezervări și comenzi la cerere prin canalele de comunicare digitale – solicitări prin e-mail și social media. De când a început criza livrăm în condiții de siguranță door-to-door în zona București-Ilfov și prin curier oriunde în țară.

Dar totul depinde de cum vor reacționa și oamenii. În momentul de față e o mare necunoscută. Vom vedea ce se întâmplă când lansăm magazinul online, și, în funcție de răspunsul oamenilor, vom vedea câte titluri noi aducem. Pe site va fi și opțiunea de preorders, discuri care nu sunt în magazin, dar pe care oamenii și le doresc și le regăsesc la noi. În felul acesta le comandăm special, fără să le avem pe stoc; ne ajută să nu ne încărcăm cu cheltuieli suplimentare în perioada următoare.

Prețurile pe care le ai în magazin sunt competitive cu cele de pe Discogs pentru discurile second hand?

Discogs este o metodă prin care ne poziționăm ca preț. Fiecare release de pe platformă are un minim și un maxim; noi ne-am orientat către limita inferioară a prețurilor pentru release-urile second. Cred că mulți oameni ar trebui să ia în considerare că pentru unele discuri, pe Discogs, îi poate costa transportul mai mult decât discul. Sigur, uneori poate fi ceva care chiar își doresc foarte mult și aia e. Discul e doar în Japonia și plătesc chiar și 20-30 de euro transportul. Și eu am plătit, probabil că și tu, e vorba de pasiune.

Care e discul cu care te mândrești cel mai mult că îl ai la vânzare?

Sunt influențat de ce e mai recent. Am să repet două titluri pe care le-am spus și mai devreme – compilația Pacific Breeze (Japanese City Pop, AOR & Boogie 1976-1986) de la Light in the Attic și Syl Johnson – Is It Because I’m Black.

Published April 28, 2020. Words by Codin Orășeanu.