Renașterea casetei și schimbarea de paradigmă a tehnologiei

Caseta a reapărut în discursul public datorită unei creșteri susținute a vânzărilor din ultimii ani, așa cum arată și studiul publicat de Official Charts. Astfel, e stimulată o discuție pro și contra asupra utilității acestui mediu, atât pe forumuri de specialitate, cât și în publicații precum MixMag, Fact sau Wire. Actori din domeniul industriei muzicale, dar și publicul larg/general, participă deopotrivă la ceea ce devine din ce în ce mai mult un clash cultural.

Pe de o parte, contestatarii susțin că folosirea casetei este redundantă într-un moment în care casetofonul – mediul de difuzare al acesteia – aproape a dispărut din uzul cotidian.

Pe de altă parte, susținătorii casetei merg pe argumentul cultural și consideră că, într-adevăr, putem vorbi de o revenire a casetei pe fondul unei suprasaturări a publicului consumator de muzică în format digital și pe fondul unei dorințe de a avea un produs fizic al artistului, dorință confirmată de statistici care arată că în UK, de exemplu, vânzarea de LP-uri a atins în 2017 un număr de 4,10 milioane de unități vândute.

Împotriva casetei este folosit argumentul tehnologic, ce nu-i oferă nicio utilitate practică într-un moment dominat de serviciile de streaming, pe când cei care o susțin o privesc prin prisma capitalului ei cultural.

Cele două tipuri de argumente pun de fapt în dezbatere un conflict între tehnologie și cultură, tradus prin utilitatea pe care un produs o poate avea. Pe fondul acestui conflict, o discuție despre revival-ul casetei devine interesantă nu doar prin rezolvarea problemei utilității, ci și prin înțelegerea schimbării de paradigmă a tehnologiei și a efectelor pe care aceasta le produce în rândul publicului consumator.

Prin schimbarea de paradigmă am în vedere modificarea caracterului tehnologiei dintr-unul inovator, care avea ca scop dezvoltarea de noi produse care să răspundă unui feedback din cultură, într-unul care upgradează și/sau augmentează ceva deja existent. Această schimbare nu operează la fel în fiecare sector al culturii sau al artelor, drept pentru care o analiză de ansamblu ar fi practic imposibilă într-un spațiu limitat precum un articol. Din acest motiv mă voi rezuma la efectele acestei schimbări pentru zona muzicală prin prisma evoluției casetei și a casetofonului. Analizând această evoluție voi arăta cum reapariția casetei transcede ideea de utilitate și este de fapt un răspuns social și cultural pe care publicul îl dă la ruperea relației simbiotice dintre cultură și tehnologie.

Cu accentul pus pe casetofon și nu pe casetă, contextul apariției acestui produs a fost determinat de factori tehnologici și economici. Lansat oficial de Philips în 1963, casetofonul a apărut ca o modalitate de înregistrare, nu ca una de redare. Într-o industrie dominată de benzile reel-to-reel, în care procesul de înregistrare era atât costisitor cât și complicat prin prisma echipamentelor și a personalului specializat, casetofonul a apărut ca un mediu mai ieftin, mai rezistent, mai ușor de folosit pentru cei fără experiență, și, poate cel mai important, portabil.

Până la apariția casetofonului, înregistrările se puteau face numai în studiouri profesionale și presupuneau costuri foarte mari. Indiferent că era un discurs sau o trupă, modalitatea de înregistrare era aceeași. Cu toate că benzile reel-to-reel au dominat industria până în anii ’90 – când au apărut metodele digitale care au preluat toată piața – playerul pentru benzi era de asemenea foarte scump, necesita mentenanță continuă, se supra-încălzea, iar capetele de citire se demagnetizau repede.

Algoritmul a devenit baza de selecție a muzicii ce urmează a fi ascultată. AI-ul devine singurul instrument care te poate influența și în care ai încredere.

Apariția casetei și a casetofonului a fost un răspuns tehnologic la o nevoie de diversificare a formelor de înregistrare și de lărgire a sferei de acces la această metodă. Folosită de către secretare pentru înregistrarea ședințelor sau de către jurnaliști pentru interviuri, calitatea casetei era încă una destul de slabă. Cu timpul însă, caseta a evoluat de la mono la stereo, calitatea a crescut, la fel și vânzările, și până în 1970 casetofoanele erau folosite atât de profesioniști, cât și de publicul larg.

Vorbim de anii ’60 și ’70, o perioadă în care dezvoltarea produselor nu se făcea în ritmul actual. Tehnologia încă avea rolul bine definit de a răspunde unor necesități, iar rezultatele ei nu erau bazate pe putere și rapiditate, ci pe utilitate.

Dezvoltarea tehnologică a casetei a continuat, tot în ideea de a dezvolta produse utile, cu apariția Walkman-ului, introdus de Sony în 1979. Creatorul Walkman-ului și co-fondatorul Sony, Masaru Ibuka, declara într-un interviu că ideea pentru acest produs a venit după ce au constatat că playerul portabil pe care compania îl avea pe piață era prea mare și prea scump. Din nou, se observă cum inovația tehnologică s-a bazat pe o necesitate socială și culturală. Walkman-ul a fost revoluționar nu doar datorită portabilității, ci și a combinării acesteia cu intimitatea – introducerea căștilor și lipsa difuzorului.

Dezvoltarea tehnologică a modelat scena muzicală și culturală a anilor ’80, influențând apariția culturii mixtape, care ulterior a devenit principalul promotor al muzicii hip-hop. Odată cu mixtape-urile nu s-a ridicat doar o cultură, ci s-a deschis și o nouă zonă artistică – cea a înregistrărilor și a sample-ului – care, la rândul ei, a influențat în mod direct muzica electronică.

Analiza apariției casetofonului și a casetei arată cum tehnologia și muzica se modelau reciproc, răspunzând unor nevoi ale societății și influențându-se una pe cealaltă. Până în anii 2000 zona muzicală avea timpul necesar să disemineze informația primită până în punctul în care o consuma și avea nevoie de noi metode de expresie care să ajute procesul creativ.

Relația inter-dependentă a fost întreruptă în momentul în care tehnologia a început să inoveze atât de rapid, încât nici artiștii și nici publicul nu au mai avut timp să exploreze noile produse și să ofere un feedback pe care tehnologia să îl folosească. Deja nu mai vorbim despre dezvoltare de produs – feedback – update produs. Partea importantă, cea a feedback-ului, care era produs de public și artist, a fost înlocuită de nevoia de a fi tot timpul primul care aduce ceva nou. Acum, un muzician nu are fizic timp să cerceteze toate posibilitățile pe care variațiile unui instrument sau soft electronic i le oferă, pentru că imediat apare altceva – mai nou, mai puternic, care are un buton în plus.

Tehnologia nu mai inovează pentru că anvizajează sau răspunde unor nevoi, ea inovează pentru a crea nevoi. Ciclul simbiotic al tehnologiei și culturii s-a rupt în anumite arii și astfel s-a creat o presiune între cele două, care a produs efecte sociale, culturale și economice. Revenirea modei retro, reîntoarcerea la analog, reinventarea vechilor meserii, toate acestea sunt moduri prin care societatea începe să refuze asaltul tehnologic.

Tehnologiei i-a luat 19 ani să ajungă de la casetă la compact disc (1982), și alți 24 de ani până la apariția primului serviciu de streaming, așa cum îl înțelegem astăzi. De la apariția Spotify, în 2006, până astăzi, nu putem vorbi decât despre o diversificare a unui produs care oferă același lucru. După Spotify, au apărut SoundCloud (2007), Deezer (2007), Mixcloud (2008) și Apple Music în 2015. Fiecare din aceste aplicații oferă același lucru, doar că îl marchetează diferit.

Spotify găzduiește peste 50 de milioane de piese, iar reprezentații companiei anunță că zilnic sunt încărcate alte 10.000 de piese noi. Apple Music are o bază de date 45 de milioane de piese, Deezer 56 de milioane, iar SoundCloud a anunțat anul acesta printr-un post pe blog că a ajuns la 200 de milioane de piese găzduite pe platformă.

Cu un abonament de 15 euro, în cazul în care nu vrei să auzi reclame, (Spotify + Deezer + Apple Music, SoundCloud e gratis) și un telefon în buzunar te poți plimba cu 360 de milioane de piese la tine. De dragul fantasticului și al bizarului, pot să-ți zic că asta înseamnă un timp de ascultare de aproximativ 2.000 de ani în condițiile în care cineva ar asculta non stop.

Modalitatea de ascultare a muzicii a fost redefinită după modul de dezvoltare a tehnologiei: rapid. Unul din argumentele cu care Spotify convinge userii să înceapă să plătească un abonament este posibilitatea de a da cât mai multe skip-uri. Cu o gamă atât de mare și de diversă de piese, publicul nu mai simte nevoia să consume un album întreg sau să asculte și alte piese de la același artist. Dacă o piesă nu îi place, dă imediat skip și așteaptă ca algoritmul să îi ofere satisfacția pe care o așteaptă. Algoritmul a devenit baza de selecție a muzicii ce urmează a fi ascultată. A dispărut procesul de a căuta artistul sau muzica preferată pe baza unor recomandări de la prieteni, pe baza a ceea ce asculți la un festival sau a ceea ce scoate un label pe care îl urmărești. AI-ul știe mai bine. El învață la ce dai skip, like, ce salvezi, el devine singurul instrument care te poate influența și în care ai încredere.

”I like the new changes, and as always, Spotify’s algorithms are far superior to Apple Music, and free Hulu and Showtime for students? Wtf does Apple give? Spotify til’ I die!” sundog925

”Haha give it 3 weeks and they’ll all come back to Spotify once they realise how Apples music suggestion system isn’t as good as Spotify’s..” apolloa

”…Music recommendations are better on spotify but apple has been catching up. It’s no longer the dealbreaker it once was.” archer75

* comentariile sunt preluate dintr-un articol de pe MacRumors care discuta despre un nou update al Spotify.

Prin diversitatea nemărginită a paletei muzicale pe care aceste aplicații le oferă, și prin schimbarea modului în care publicul descoperă muzică nouă, tehnologia a făcut ca artistul și actul artistic să devină desuet. Scopul nu mai este să descoperi artistul ci să asculți cât mai mult și cât mai repede, să fii în ton cu ceea este recomandat și să ții pasul cu update-urile tehnologice.

În fața unui flux atât de mare de informație – care se și modifică încontinuu – presiunea pe care tehnologia o pune pe umerii publicului creează anxietate și duce la o îndepărtare a unei părți din public de noile medii. Deși efectele unei astfel de acțiuni nu reprezintă un fenomen de masă sau o majoritate, acestea totuși se văd și ne permit să vorbim despre o tendință.

Astfel, revival-ul casetei nu trebuie privit ca pe o luptă a acesteia cu vinilul sau cu digital-ul, ci ca pe o formă de expresie artistică și culturală care răspunde unei suprasaturări. Publicul nu mai poate sau nu mai vrea să decodeze fluxul uriaș de informație pe care tehnologia i-l trimite și atunci începe să se reîntoarcă atât către mediile fizice care îi ofereau timp pentru acest proces, cât și către zonele adiacente acestor medii clasice –  trupele live, muzica veche, colecțiile de muzică, stațiile și boxele HiFi, cronicile de album.

Această reacție este una normală atunci când ne gândim că de fapt este vorba de un conflict, căci atunci când o atare situație ia naștere și simțim că nu mai facem față, tendința este de a face un pas în spate. În muzică, pasul în spate a însemnat reîntoarcerea la aceste medii care, datorită mediilor lor de difuzare, casetă sau vinil, nu mai pun presiune și au un mesaj care este deja decodificat. Tendința de reîntoarcere este în creștere, dar rămâne de văzut dacă tehnologia va considera că acest segment de public e destul de important încât să răspundă și să se remodeleze revenind la structura de inovație, sau doar va continua să upgradeze și să augmenteze.

All bets are off!

Published October 15, 2019. Words by Codin Orășeanu.