Starea muzicii clasice și moștenirea culturală a lui Beethoven – partea 1

Deși poate părea ușor ciudat să citești un articol despre muzică clasică și Beethoven pe Electronic Beats, nu e nici prima și probabil nici ultima oară când ne ciocnim cu acest subiect complex.

Îl numesc complex în lipsa unui alt termen mai bun care să salveze situația, dar totodată, pentru că întotdeauna poți privi o stare de fapt dintr-o altă perspectivă, una care să descentralizeze status quo-ul prin care vedem lumea, înțelegem cultura și arta. Știu că sună a clișeu, dar chiar suntem martorii unor schimbări planetare fără precedent în istoria omenirii, iar cu siguranță un factor cheie în această mișcare globală – poate chiar motorul globalizării – este tehnologia.

Noile tehnologii digitale ne aduc mai aproape ca oricând și ne dau speranța că putem realiza lucruri de neimaginat în trecut. De pildă, te-ai gândit vreodată cum ar suna a zecea simfonie a lui Beethoven (care nu a fost niciodată finalizată) cu ajutorul tehnologiei și a inteligenței artificiale? Moștenirea culturală a compozitorului german Ludwig van Beethoven a lăsat urme profunde asupra muzicii clasice globale și e acum readusă la viață cu ajutorul tehnologiei inovative. Despre premiera de pe 9 octombrie a proiectului poți afla mai multe de aici.

Filosoful și compozitorul Theodor Adorno a scris la un moment dat: „Arta se menține vie prin forța sa socială de rezistență; dacă nu se reifică, devine o marfă.” În acest sens, ne putem întreba ce (mai) înseamnă astăzi muzica clasică și ce rol are (sau ar trebui să aibă) în epoca postumanității? în ce măsură ne putem depresuriza mințile de la hegemonia muzicii clasice occidentale și putem chestiona stabilimentul cultural pe care l-a cultivat de-a lungul secolelor? Mai e (sau nu) această hegemonie relevantă pentru schimbările globale care se succed astăzi, prin tehnologie, într-un ritm din ce în ce mai alert?

Pentru a încerca să deslușim un pic care-i faza cu muzica clasică și de ce are sens (sau nu) să mai vorbim despre asta în zilele noastre, am întrebat nouă profesioniste (și profesioniști) din domeniu cum văd ele starea de facto a universului muzicii clasice și în ce măsură influențează tehnologia această stare. Iar ca să nu-ți acaparăm toată ziua, am spart articolul în două părți.

Așadar, azi vorbim cu cinci compozitoare, muziciene și producătoare din România: Adina Nelu, Ioana Șelaru, Irinel Anghel, Maria Balabaș și Simina Oprescu.

Iar partea a doua a articolului, cu alte patru voci distincte din peisajul muzical românesc, o găsești aici.

Ce înseamnă pentru tine muzica clasică?

Adina Nelu:

Am început să ascult și să studiez muzica clasică în clasa a V-a, la orele de specialitate — studiam muzică la liceul de arte. Nu înțelegeam mare lucru și nici nu ni s-a explicat relevanța ei într-un context modern, însă îmi plăcea felul în care pasajele rapide din perioada clasică îmi puneau în evidență agilitatea la flaut.

Treptat, am început să o descopăr pe cont propriu, independent de programa școlară, ascultând acasă sau, săptămânal, la filarmonică. Am aflat despre mine că îmi plăcea muzica barocă, pentru rigurozitatea ei, și muzica romantică, pentru emoția pe care o transmitea prin fluiditate și contrast.

În facultate am descoperit multă muzică „nouă”, dar m-am și întors la piesele care îmi plăceau, cu un auz mai ascuțit și o înțelegere aprofundată. Muzica e un domeniu care se învață perpetuu și, ca lectura, felul în care o percepem e puternic influențat de trăirile și experiențele adunate de-a lungul vieții. De asta îmi place să mă întorc la muzica clasică a adolescenței și să iau pulsul — îmi mai spune ceva sau nu?

În perioada asta mă identific cel mai mult cu muzica impresionistă, modernă și muzica corală în general. Printre compozitorii preferați din toate timpurile se numără Claude Debussy, Erik Satie, Bach, Karl Jenkins, Hildegard von Bingen, Arvo Pärt, Dobrinka Tabakova și mulți alții.

Ioana Șelaru:

Pentru mine, muzica clasică este un refugiu, un loc în care mă ascund și mă simt cel mai confortabil. Cred că explicația își găsește răspunsul în faptul că am început să studiez muzica clasică încă de la vârsta de 7 ani, când părinții m-au înscris la o școală de muzică. Crescând cu acest gen de muzică, am început să îl cunosc mai în detaliu, mai ales felul și motivele pentru care a fost construit.

În școala românească de muzică intri in contact cu atât de multe curente și compozitori încât, de cele mai multe ori, pierzi numărătoarea si nu reușești să le descoperi adevărata valoare. De la Vivaldi, Bach, Mozart, până la romantici precum Berlioz, Wagner sau moderniștii Schoenberg, Holst sau Stravinsky, o viață întreagă nu ar putea fi de ajuns pentru a înțelege ce sta in spatele muzicii lor.

O compoziție pe care as asculta-o oricând este Simfonia de Camera, compusă după cvartetul de coarde nr. 8 in do minor, de Dmitri Șostakovici. Cu toate ca nu vom ști cu exactitate care a fost mesajul real al compoziției, fie ca a fost vorba de război, o experiență personală sau chiar totalitarismul stalinist, putem cădea de acord că experiența produsă de fiecare acord te adâncește într-o stare profunda din care cu greu poți evada.

Irinel Anghel:

Trebuie să precizez că pentru mine, „muzica clasică” nu are o acoperire atât de mare pe harta muzicii. Ea este un teritoriu bine delimitat de epoca clasicimului (de unde își trage numele), reprezentată de Haydn, Mozart și Beethoven. Sigur că înțeleg cum, la un alt nivel, în timp, întreaga muzică aparținând trecutului, s-a clasicizat. Sau cum termenul este folosit pentru a o departaja de muzica de divertisment sau de cea folclorică.

Eu am început studiul pianului de la vârsta de 5 ani, am parcurs toate ciclurile de învățământ (primar, gimnazial, liceal) la Liceul de muzică George Enescu, deci am crescut cu / în această muzică. Nici nu îmi puneam problema dacă îmi place sau nu. La fel cum nu îți pui problema dacă îți place limba pe care o vorbești. Destul de târziu, în liceu, mi-am descoperit atracția pentru limbajele non-tonale (modale sau atonale) și m-am îndreptat nu spre cariera pianistică prevăzută și dorită de parinții mei, ci spre compoziția muzicală, specializare pe care am urmat-o în facultate, la Universitatea Națională de Muzică din București. După ce am parcurs tot ce era de parcurs în istoria muzicii, mi-am menținut atenția pe muzica secolului XX, pe care am studiat-o cu precădere și în 1997, la finalul studiilor universitare, am scris o carte despre muzica romînească din cea de a doua jumătate a secolului (Orientări, Direcții, Curente ale muzicii românești din a doua jumătate a secolului XX).

Din muzica așa-numită universală, m-au atras compozitorii bizari, care au pus niște probleme contemporanilor lor și nu numai, care au deschis niște estetici, dincolo de cele clasice (în accepțiunea restrânsă a termenului): Mahler (cu bifurcațiile lui formale și lucrul cu paradigme diferite), Charles Ives (pentru complexitatea formelor ce adăposteau polifonii de muzicii, supunând ascultarea unor strategii în zig-zag), Eric Satie (pentru simplitatea absurdă a compozițiilor sale care le proiecteaza în suprarealism), Morton Feldman (pentru asumarea monotoniei ca principiu estetic ce acționează ca o trambulină a percepției) și evident, John Cage care a zguduit înseși fundamentele muzicii.

Din muzica românească, m-a atras muzica a doi compozitori, cu care de altfel am si lucrat: Octavian Nemescu (profesorul meu de compoziție) care a reușit să fie avangardist și recuperator în același timp, prin direcția arhetipală pe care a creat-o și în cadrul căreia a avut multe idei originale și Aurel Stroe, pentru muzica sa morfogenetică.

Muzica clasică este „țara” al cărei locuitor mă recunosc, al cărei copil teribil sunt, stând în apropierea graniței, la margine, care m-a ajutat să deprind lecția dezvățării de după învățare, pentru a explora noi teritorii, dupa ce le vei fi parcurs pe cele la îndemână. Muzica clasică este bulevardul pe care am fost învățată să merg, care mi-a trezit însă interesul, curiozitatea pentru straduțele lăturalnice, necirculate. Este contrastul mai mult sau mai puțin explicit, pe care îl folosesc ca artist în creațiile mele. Absența ei, în cazul meu, este plină de ea.

Maria Balabaș:

Am crescut cu muzica clasică de mică, de foarte mică. Acasă aveam discuri cu Nicolae Herlea (ce bine-mi amintesc de el!), coruri din opere, concerte, simfonii; culmea, le și ascultam uneori. În plus, dorința mamei și a bunicilor materni a fost ca eu și fratele meu să studiem muzica clasică, așa că înainte chiar de a merge la școală, învățam acasă ce înseamnă pian, vioară. Cum la vârsta aia căutam eroismul în orice (probabil o consecință a lecturilor cu indieni apași, mușchetari, zei) – Beethoven mi s-a părut cel mai potrivit compozitor pentru mine. Poate și Brahms. Bach era destul de greoi și, oricât aș fi vrut să înțeleg ceva, nu mergea… Dar Beethoven era limpede. Și epic. Ce copil eram.

Simina Oprescu:

Evident, când aud “muzică clasică” mă gândesc automat la Bach, Beethoven, Brahms, Liszt, Verdi și Berlioz – epoca de aur. Muzica clasică pentru câțiva ani buni, formatori, însemna ceva aproape metafizic și de neatins, imposibil. Încă din copilărie, de pe la 4-5 ani, mama folosea pick-up-ul luat din primul ei salariu sau casetofonul să mă adoarmă cu muzică clasică, știu că cel mai des ascultat, sau cel puțin asta îmi amintesc, era Adagio-ul în G minor a lui Albinoni care și acum mă bântuie, apoi nocturnele lui Chopin și Lacul lebedelor a lui Tchaikovsky, apoi Mozart, Simfonia a V-a în C minor a lui Beethoven (porțiunea preferată fiind Scherzo Allegro) și Wagner, dar și concertele de cameră de chitară clasică.

Să asculți muzica clasică a fost întotdeauna privit ca pe ceva special, foarte prețios si inaccesibil. Mama mă ducea mai apoi la operă și operetă. Știu că o singură dată am mers cu ambii părinți, pe la 11 ani, și m-a marcat Madame Butterfly a lui Puccini, o operă în 5 acte. Într-adevăr, uitându-mă înapoi, o operă grea a lui Puccini, iar Cio-Cio-San numai tânără adolescentă nu era, știu că asta mi se părea amuzant și absurd, chiar ridicol.

Nu am studiat per se compozitori clasici, ci mai degrabă m-a interesat istoria muzicii clasice; inițial nu a fost ceva sistematizat, academic, ci din curiozitate, de exemplu, Bach – folosind contrapunctul și melodii simultane cu mici variații interne – și, apropo de tehnologie și muzică electronică, mi se pare absolut remarcabil albumul Switched on Bach de Wendy Carlos refăcând concertele brandeburgice în modular synthesis. Dar i-am studiat pe cei contemporani, cei radicali, de avantgardă și acusmatică, de la Pierre Henry, Pierre Schaeffer la Stockhausen și, în special, mișcările inspirate de John Cage care puneau sub semnul întrebării conceptele estetice ale epocii de aur și cultul ‘virtuoso’. Personal, nu pot spune că ‘mi-a plăcut’ vreunul sau altul într-un mod aparte, eram deschisă către toți, dar ce căutam eu era poate un tip de muzicalitate, un concept, o formă compozițională care să nu se regăsească neapărat în ceea ce auzeam ci într-un substrat comun, autentic.

Atât muzica clasică tradițională, cât și cea clasică contemporană, sunt percepute la nivel general ca fiind în continuare muzică de nișă, pentru puțini oameni, o muzică a cărei „înțelegere” necesită atenție, ureche muzicală și oarecare cunoștințe muzicale. Tu cum vezi situația asta? Crezi că va putea vreodată muzica clasică să fie percepută ca muzică pentru mase?

Adina Nelu:

În primul rând, țin să precizez că nu sunt de acord că ascultatul muzicii clasice e vreun indice de superioritate culturală, cum le place unora să creadă. În același timp, nu cred că muzica clasică va fi vreodată percepută ca muzică pentru mase din simplu motiv că nu e la fel de accesibilă și ușor de marketat ca alte muzici mainstream.

Într-adevăr, muzica clasică tradițională, cât și cea contemporană, au dat naștere la niște momente sonore superbe, care îți pot îmbogăți lumea interioară într-un mod în care muzica mainstream poate nu reușește (valabil și vice-versa). Însă înțeleg și respect faptul că unii oameni pur și simplu nu au timpul și dispoziția necesare de a o asculta.

Trăim în era facilului și a recompenselor imediate, unde informația în format “bite-sized” e cel mai ușor de digerat — mi se pare normal ca publicul să respingă formatele lungi ce necesita concentrare, deci, efort. A te deconecta o oră, două, să asculți muzică cultă e un lux pe care nici eu, compozitoare de meserie, nu mi-l permit uneori.

Ioana Șelaru:

Cu toate că ascultăm muzică clasică zilnic, sub diferite forme- in coloana sonoră a serialului nostru preferat, in jingle-urile de la radio sau în reclame- o buna parte din populație preferă să se concentreze asupra unui alt gen muzical. Deși nu cred ca există un răspuns concret cu privire la popularitatea muzicii clasice, tind să cred că oamenii nu se identifică cu mesajul din spatele compozitiilor clasice.

By loading the video, you agree to YouTube’s privacy policy.
Learn more

Load video

Always unblock YouTube

Irinel Anghel:

Pentru întâlnirea cu aceasta muzică, în mod clar este necesară educația. Muzicală și nu numai. Pentru că, numai prin educație îți poți întâlni nevoia de contact cu arta și îți poți descoperi și antrena capacitățile de recepție, pentru a trece dincolo de „consumul pur senzorial”. Deoarece altfel, și animalele se pot bucura de o muzică de Mozart (citisem un articol care m-a amuzat foarte tare – despre o văcuță care dădea mai mult lapte când asculta Mozart). E vorba de beneficiul pe care arta, muzica îl are asupra conștiinței umane, despre transformările pe care i le poate produce. Altfel, ne mințim. Ratăm sensul existenței artei.

Și ca să dau un răspuns și mai ascuțit: în cazul muzicii, care lucrează cu un limbaj abstract, e nevoie să înveți acel limbaj, așa cum înveți o limbă străină (pentru că altfel, traducerile tale vor semăna cu cele oferite de Google translator). Trebuie să înveți limbajul, regulile lui gramaticale ca să ai acces la gândirea de tip muzical (sigur, asta se poate realiza și prin audiții multiple – la fel cum deprinzi limba engleză vizionând foarte multe filme în limba engleză). Ce vreau să spun: dintre cei puțini care ascultă muzică clasică, sunt și mai puțini cei care trec de nivelul senzorial „îmi place / nu îmi place”.

Este firesc ca nu toate lucrurile să fie pentru toți oamenii. Pentru unele, trebuie să te străduiești. În efortul tău stă valoarea acelui lucru pe care vrei să îl obții. Să ne imaginăm că această muzică se află pe vârful unui munte (nu întâmplător i se mai spune și muzică înaltă). Nu este imposibil de ajuns acolo, dar trebuie să faci un efort ca să urci. Nu am încredere în lucrurile la care ai acces ușor. Între artist și publicul său există o negociere în plan subtil, de care mulți oameni nici nu își dau seama. Ce îți dau eu și ce dai tu. Și nu e vorba de bani. Când intră banii în discuție, magia muntelui dispare.

Maria Balabaș:

Cred că problema cu muzica clasică cuprinde diverse elemente – de la popularizare, la educație, orgoliu și altele. Personal, cred că muzica aceasta produsă în câteva secole de cultura europeană (în mod special), este extraordinară. De la inventarea instrumentelor, la inventarea limbajului unificator tonal ca mijloc de înțelegere trans-cultural, la emoțiile transmise sau forme sonore abstracte – oamenii aceștia au transformat ceea ce se înțelegea prin muzică și le-a luat sute de ani să ajungă aici.

Sigur că avem nevoie de recontextualizări și e deranjant că asistăm la muzeificarea acestei muzici, dar este interesant să ne imaginăm cum arăta lumea înainte de marile simfonii pe care le vânăm în festivaluri. Cred că există sau exista această tendință a criticii muzicale de a ermetiza repertoriul clasic, de a avea cerințe supra-omenești fără de care ”nu înțelegi”. Vorbesc în nume propriu, dar cred că oricine intră într-o sală de concert ar găsi ceva la care să se concentreze, nu doar la firul muzical.

Încă ceva – de când există Youtube-ul, accesul la muzică clasică și la înregistrări rare este liber și, uneori, citind comentariile de acolo, mă mir de erudiția unor oameni complet necunoscuți, dar a căror pasiune este audiția. Până la urmă, muzica clasică a devenit de masă… doar că o masă internațională, grupată în jurul unui video cu Glenn Gould (de ex.) pe youtube.

Simina Oprescu:

Cred că ar trebui să fie și o anumită deschidere către așa ceva, o curiozitate, în general, plăcere muzicală sau o melomanie, nu neapărat să ai ureche muzicală sau atenție, doar dacă dorești să o practici. Sub nicio formă nu ar trebui impusă nimănui, paradoxal, asta și creează dezinteres.

De asemenea, cred că doar un sistem educațional bine pus la punct, cu o atenție specială pe dezvoltarea copiilor prin activități artistice comune, poate schimba situația; de exemplu, învățarea unui instrument muzical sau chiar mai multe, la alegere, să nu fie accesibilă doar celor înzestrați sau/și care își permit financiar, sau privilegiați, ci parte din curricula școlară încă din clasele primare și gimnaziale. Doar așa se poate cultiva înțelegerea fenomenului muzical. Cei cu adevărat interesați ar continua să studieze, ceilalți în schimb ar avea datele necesare să aprecieze.

În ce măsură crezi că progresul și evoluția tehnologiei digitale și a inteligenței artificiale poate influența sau chiar redefini modul în care percepem muzica clasică? În ce măsură crezi că poate modifica tradiția cu care vine muzica clasică, modul în care e compusă și interpretată această muzică?

Adina Nelu:

Cred că tehnologia are un potențial imens în transformarea felului în care contextualizăm muzica clasică, și, de ce nu, în popularizarea ei. Ca și compozitoare, tind să lucrez mult cu tehnici experimentale de procesare a sunetului, glitch-uri digitale și sample-uri, ca să îmi expun background-ul clasic într-o lumină modernă. Mulți ascultători sunt luați prin surprindere de contrast, deci, din experiența mea, muzica clasică are nevoie de un imbold tehnologic zilele astea.

Cred cu tărie în puterea interdisciplinarității și în convergența formelor de artă, și cred că la limita dintre domenii zace potențialul de a inova într-o lume saturată de nou. Evoluția tehnologiei digitale a adus atât de multe posibilități pentru peisajul muzical curent și mă bucur că sunt aici să observ schimbarea asta de paradigmă.

Ioana Șelaru:

Este destul de clar că evoluția tehnologiei schimbă într-un ritm rapid felul în care percepem muzica. Cu atât mai mult, este influențată și industria compoziției muzicale. Daca privim în secolul trecut, observăm cât de mult a fost simplificat procesul în prezent. Compozitorii nu mai stau la lumina lumânării cu creionul în mână, ci în fața calculatorului, având acces la un software care accelerează procesul creativ. Sunt de părere că tehnologia are un efect pozitiv asupra muzicii clasice, mai ales asupra experiențelor trăite în sălile de concert. Colaborările interdisciplinare între diferite comunități artistice educă publicul, reușind astfel să facă cunoscută și mai mult muzica clasică.

Irinel Anghel:

Nu știu. Nu mi-am pus aceste probleme, pentru că privirea mea nu e în trecut ci în prezent. Ochii și urechile mele au căutat și caută lucrurile care s-au născut / se nasc prin contrast cu normele muzicii clasice ori clasicizate. Pentru mine, în acest moment, muzica clasică este ariergarda care „ne ține spatele”. Este necesară. Este partenerul meu de controverse. Este un câmp informațional din care îmi culeg referințe pentru demersuri intertextuale. Mi-e greu în această situație să ies din mine și să evaluez posibilitățile ca un observator neimplicat, neutru, pentru că eu nu aș folosi tehnologia  / AI pentru a restaura muzica clasică, pentru a mă ocupa de ea.

Eu cred că fiecare epocă și-a avut mijloacele ei de comunicare. Uneori estetica și-a creat mijloacele, alteori se întâmplă invers – mijloacele creează estetica. Acum, îmi e greu să mai simt (pentru că de putut, pot) nevoia de a scrie muzică pentru instrumentele orchestrei tradiționale sau să produc discursuri clasice de tip dezvoltător. Noile mijloace aduc cu ele noi timbruri, noi forme. Dispare raportul convențional prezentare – reprezentare. Dispar partiturile (pe de o parte pentru că nu există notație eficientă pentru noile complexe sonore și pe de altă parte, pentru că nu își mai găsesc utilitatea – de comunicare printr-un interpret). Am compus de curând o piesă – radiografie a momentului prin care trecem, care se cheamă chiar „Where is the work?” Deci, îmi cer scuze, nu pot gândi ca un restaurator, pentru că sunt un demolator.

Maria Balabaș:

Tehnologia ajută în primul rând la felul în care e înregistrată și reprodusă muzica și se ajunge în această zonă la finețuri de neimaginat cu doar câțiva ani înainte. Pe de altă parte, așa cum vorbeam de youtube – cred că tehnologia ajută la integrarea repertoriului clasic într-un limbaj cultural general, cu niveluri de înțelegere și pasiune diferite. Algoritmul Youtube te poate duce – după ce asculți Depeche Mode sau Daft Punk înspre Chopin sau Arvo Part și, de ce nu? Lucrurile sunt mixte și în acest teritoriu, există interpreți ca Fazil Say care fac improvizații pe teme clasice și le iese excelent, ca după aceea să reintre în repertoriul și interpretarea standard.

Această liberalizare a posibilității de audiție te duce în tot felul de situații bizare în propria casă – adică, asculți Missa Solemnis și speli vase sau schimbi copilul sau primești un colet; aparent se dă peste cap ideea de concentrare, de solemnitate necesare pentru a te bucura de muzica aceasta. Dar asta e lumea în care trăim și, până la urmă, ceea ce vom produce noi la nivel cultural și artistic, imaginarul nostru, conține acest mix de elemente, uneori absurd. Da, tehnologia are un cuvânt de spus în tot procesul acesta, dar nu doar ea, noi trăim alte vieți și de aceea răspunsul nostru la muzica aceasta e diferit.

Simina Oprescu:

Este absolut fascinantă teoria tuning-ului și microtonalitatea, unde cu ajutorul tehnologiei se pot face descoperiri și crea combinații total inedite prin machine learning sau AI, studii ale seriilor teoriilor naturale armonice, ascendente sau descendente (overtonuri sau subtonuri) și toate combinațiile care pot apărea în formă numerică.

Unul dintre artiștii pe care îl găsesc cel mai interesant la ora actuală, și care a luat premiul Ars Electronica anul acesta, e Khyam Allami care a inventat practic un software Apotome unde poți alterna de la un tuning sistem la altul.

Ludwig van Beethoven e văzut în continuare ca cel mai admirat compozitor vestic din toate timpurile, iar anul trecut s-au împlinit 250 de ani de la nașterea lui. În ce măsură crezi că e în continuare relevantă moștenirea culturală lăsată de Beethoven asupra muzicii clasice?

Adina Nelu:

Beethoven a avut privilegiul de a lăsa o urmă gigantă în istoria muzicii vestice, ceea ce îl va ține relevant multă vreme de aici înainte. Cred că firesc este să îi recunoaștem contribuția fără a-i permite să ne împiedice din a da voce și altor perspective creative care, istoric vorbind, nu au fost la fel de privilegiate de acest sistem eurocentrist.

Ioana Șelaru:

Fără doar și poate, muzica clasică actuală nu ar fi sunat la fel fără contribuția lui Beethoven. Acesta a renunțat la orice fel de regulă sau structură muzicală și a creat ceva cu totul nou. Nu a fost influențat de trend-urile vremurilor, ci a creat muzică în jurul experiențelor și sentimentelor lui. Poate acesta este și motivul pentru care moștenirea culturală a lui Beethoven este atât de prețioasa pentru muzica clasică- curajul de a-și exprima sinele autentic.

Irinel Anghel:

Pentru muzică, Beethoven este echivalentul Omului Vitruvian. El va rămâne un reper, cel puțin atât timp cât ne plasăm în teritoriul valorilor umanismului. Pentru istoria muzicii, Beethoven e momentul de echilibru, modelul clasic de la care se revendică toate apropierile sau depărtările. Din perspectiva postumană anunțată, nu știu dacă mai are relevanță, decât poate, ca o curiozitate.

Maria Balabaș:

Am amintit Missa Solemnis. O să povestesc ceva personal: la începutul pandemiei, când ne-am mutat la sat cu copilul nostru abia născut, am ascultat într-o seară, la radio, exact o parte din această lucrare. Mi s-a părut nespus de frumoasă și parcă exact de această frumusețe uitasem, o ascunsesem undeva departe, în mine, poate ca să pot supraviețui vieții care devenise practică și utilitară. Am căutat după aceea mai multe versiuni ale Missei și am tot ascultat-o, câteva luni la rândul. De fiecare dată mi-a dat fiori frumusețea ei.

Da, Beethoven este genial. Și cred că e ceva ce se perpetuează pe parcursul secolelor: cred că e posibil ca fiecare dintre noi să aibă un moment Beethoven al lui, poate e ceva cu felul în care trăiești într-o anumită perioadă, cu o situație dificilă, nu știu, dar cred că sunt momente când se deschide ceva în noi și pe-acolo intră frumusețea aceasta nemărginită. Culmea, momentele astea de care vorbesc, nu au în ele nimic eroic, așa cum credeam când eram copil; sunt de o umanitate răvășitoare. Poate asta e moștenirea lui Beethoven.

Simina Oprescu:

E amuzant pentru că anul trecut am participat cu o compoziție la un Open Call ‘Quoting Beethoven’ propus de Goethe-Institut, Forumul Cultural Austriac, SAPTAMANA SUNETULUI și Universitatea Națională de Muzică București, și am fost premiată cu locul 3. M-au inspirat ciocnirile și punctele de contrast ale simfoniei a V-a a lui Beethoven.

Personal, Beethoven mi se pare perfect în alternarea dintre forte piano și armonice, dinamismul mișcării compoziționale e incitant, este foarte vizual și expresiv, dar, evident, nu e singurul. Cred că ar trebui să ne orientăm nu doar spre vest, ci și spre est, iar pentru asta recomand cartea absolut fascinantă Harmonies of Heaven and Earth: Mysticism in Music from Antiquity to the Avant-Garde de Joscelyn Godwin, pe care la rândul meu am descoperit-o prin Khyam Allami, menționat mai sus.

Urmărește premiera proiectului pe simfonia10.ro.

*credite foto: 

• Maria Balabaș: ARCUB / Petru Ivu
• Adina Nelu: Liam Ratcliffe
• Simina Oprescu: Shape platform

Published October 05, 2021. Words by Dragoș Rusu.