De vorbă cu Octavian Horvath despre electismul scenei din Timișoara

Când mă gândesc la Timișoara, mă gândesc la trupa mea favorită din Mica Viena, Blazzaj, eternii exploratori fusion. Funk, jazz, electronic, hip-hop, spoken word, dance, metal, totul în doar două albume lansate și material pentru alte câteva discuri. Dar de fapt pentru mine un mentor muzical este Octavian Horvath aka Vita, sound designer pe timp de zi și salvator al muzicii activiste pe timp de noapte cu Implant pentru Refuz (25 de ani de rezistență), Blazzaj și alte proiecte aventuriere precum 150 Stoka, all conceptual electronic.

Vita este pentru mine un simbol, artistul demonstrează ce înseamnă să persiști și supraviețuiești în industria muzicală romanească de mai bine de trei decenii. Să cânți de mii de ori pe scenă, poate chiar zeci; erau vremuri în care Tavi se auzea de trei ori la un festival, cu IPR, Blazzaj și pe vreun feature cu o altă trupă. În perioada facultății din 7 concerte nu ratam niciunul pentru că pe scenă Vita, ca și performer, este mereu același și mereu diferit, iar trupa Blazzaj avea un repertoriu atât de vast și eclectic, încât fiecare concert era unicat.

Discuția mea cu Tavi acoperă trei decenii de explorare prin numeroase stiluri muzicale, noul său proiect electronic, scene locale și internaționale, proiecte de sound design, case de discuri, colaborări cu artiști vizuali, remixeri și muzică lansată pe caseta, CD și vinil.

Nu te speria de dimensiunea interviului, nu o să te plictisești. Recomand să-ți pui ca soundtrack albumul favorit al lui Vita, Black Celebration de la Depeche Mode, și să te lași purtat într-o poveste singulară în muzica românească.

150 Stoka este pseudominul tău de muzică electronică. Îl folosești deja de șapte ani, nu?

Îl folosesc deja de șapte ani dar personajul e mai vechi, cred că acum șapte ani am publicat ceva cu numele asta. 150 Stoka face muzică pentru dans, instalații a/v, piese de teatru, etc. El vede universul muzical ca pe un story unde sunetele povestesc în locul vocii, un univers cinematic. Am în plan și un album cu voce, dar acela va fi sub altă titulatură (150 Stoka va fi trădat).

Povestește-mi despre albumul colaborativ cu Lemarian – Cinemadisko. Cum a apărut și cât de ușor colaborezi cu cineva când faci muzică electronică?

Albumul în colaborare cu Lemarian este coloana sonoră a unui show audio-video realizat la Timișoara în Escape Venue de colectivul Psihodrom. A fost o colaborare naturală, firească, țelul comun fiind realizarea showului audio-video. Eu nu am probleme cu colaborările, am un background imens de lucru cu regizori, coregrafi, trupe și diverși compozitori, așa că mă pot instala în orice poveste oricând (doar dacă-mi place povestea de la început intru în horă).

By loading the video, you agree to YouTube’s privacy policy.
Learn more

Load video

Always unblock YouTube

Faci parte din colectivul Psihodrom Records. Cine a fondat inițiativa și ce planuri aveți?

Inițiatorii Psihodrom Records sunt Adrian Marian (Lemarian), Alexandru Pascu (Doctorul Sinteză) și Octavian Horvath (150 Stoka), care împreună, într-o seară de lockdown au simțit nevoia să înceapă această călătorie, nu numai muzicală dar și digital editorială. Totul s-a întâmplat foarte repede, am vorbit cu prieteni artiști care vroiau și ei să publice muzică conceptuală și am strâns rândurile începând să levităm împreună.

Cum era scena muzicală în anii 90 și care a fost experiența cu prima ta trupă, Psycho Pampers?

Scena era de blues, chiar un blues foarte hippy pentru vremea aia. Noi ne doream ceva mai punk, mai grunge. În acea zonă era prima mea trupă Psycho Pampers. Bineînțeles că eram foarte tineri și aveam energia de revoltă, la 18-19 ani nu ai chef să cânți blues. Nici nu îl înțelegi la vârsta aia, nu eram nici din Bluzău hahaha, orașul oficial al bluesului, așa că nu aveam cum să facem asta. În Psycho Pampers era Bulbuc, Ovidiu Takacs la chitară, Silviu Bitea la chitară, Corin Stepan la tobe inițial, și Corin Mariș Coco la bas (basistul din Persona acum).

Noi trei, eu, Bulbuc și Coco eram din aceeași clasă, deci când am ajuns la facultă, normal ca ne-am făcut trupă. Am mai fost prin trupe în liceu, dar numai noi trei am avut ceva trupe, mergeam des unul la altul acasă. Seara ce să faci, zăngăneai ceva.

Care era viața socială și muzicală în perioada adolescenței tale?

Mă consider norocos pentru că aveam foarte mulți prieteni care au fost în afara țării. Tineri care au lucrat prin Germania, mulți punkiști, depeșiști și datorită lor la discoteca din Periam, de unde sunt eu, se punea nu doar Modern Talking și Bad Boys Blue, intra și un Depeche Mode pe acolo, un Billy Idol, un Sisters of Mercy, apoi iarăși cu hiturile disco. Jumate din populația care ieșea la discotecă din sat, toți tinerii, aveau origini în muzica new wave și punk. Vecinii mei erau nemți și primeau discuri pe vinil de afară. Aveam un vecin care avea o mega colecție de viniluri. Era mai mare decât mine și fratele meu și gașca lui de prieteni se strângea la seri de audiție și acolo se puneau albume și se ascultau cap-coadă ca la un templu de muzică.

Cum ți se pare că este consumată muzica acum?

Cred că toată chestia asta a luat rampage în prezent. Totul merge exponențial spre easy listening, spre acces usor și se uită că ascultarea unui album este un întreg ritual.

Pe vremuri căutam prin cartiere pe cineva care are un album pe care mi-l doream și de exemplu știam că există un tip în Dacia care are toată discografia Depeche sau ce îmi lipsește. Ajungeam la el greu, chiar dacă cercul era destul de mic, se ajungea greu la sursă. Sau ne întâlneam la un party și ne dădeam apoi întâlnire când aflam că putem face schimb de casete. Perioada asta din prezent cu digitalizarea e foarte nouă, cred că are 15-20 de ani maxim. La început dădeam jos MP3-urile cu Dial Up, descărcai un album într-o săptămână dacă erai norocos.

Trist e că odată cu formatul digital și platformele de streaming se uită că cel mai bine este să pui mâna pe un disc, să te uiți la coperta lui, la legătura dintre imagine și muzică și să citești versurile frumos. Deschiderea unui CD și a bookletului e o chestie sacră, să zicem așa, și avem noroc în Timișoara cu Viniloteca. Când merg acolo întotdeauna mi se lipește mâna de ceva. Ultima oară mi-am luat două albume Nine Inch Nails dintr-o trilogie. Pentru mine și la trupele care îmi plac mie, coperta e foarte importantă. Dar uneori casa de discuri se ocupă de tot. Tu îți vezi de muzică, angajăm un grafician care să facă coperta.

E ciudat că simt că la unele trupe nu are nici o treabă coperta albumului cu muzica și că a fost o chestie impusă, ilustrația de un anumit artist pentru că este pe trend. Și mai aiurea este că probabil el nici n-a ascultat trupa asta, ceea ce este cu adevărat problematic.

Cu Implant pentru Refuz si cu Blazzaj cum ați procedat vizual? Îmi vine în minte pictura de pe coperta discului Macadam.

Coperta Macadam de la Blazzaj e făcută de Dan Florin Spătaru, care ne-a făcut și la Implant pentru Refuz, în 2001, artworkul de la Oameni fără fetze. Acolo a fost conexiune. Prima copertă Blazzaj a fost făcută de un prieten de-al nostru bun din Arad care a fost impresionat când ne-a auzit cântând în orașul lui. Mie mi se pare că genul acesta de conexiuni spun multe despre un band muzical sau artistic. În ce cerc de prieteni te învârți și cu cine, știi? Cine te suportă să-ți facă o copertă? Sau cine vrea să-ți facă un clip. Hahaha!

Are legătură și cu tradiția în România, pentru că artistul cumva își dă interesul pentru muzică și mai puțin pentru copertă, vizual, proiecție. În schimb clar, în ultimii ani mi se pare că a evoluat foarte mult piața asta și legătura între cover, grafician și band care nu exista înainte. Era simplu înainte de ’89, Electrecord făcea tot, înregistra, cenzura, mixa, împacheta, distribuia și promova. Radioul și televiziunea cântau ce le dicta partidul și ca să-ți accepte coperta pe care o vroiai tu cred că era imposibil.

Uite un exemplu de coperta, Celelalte cuvinte, la albumul omonim din 1987. Inițial discul a avut altă copertă propusă de către Alexandru Andrieș care nu a trecut de cenzură și după aceea a fost realizată varianta albumului cu pătrățele. Andrieș făcea multe coperți și la Sfinx, Mircea Baniciu, Iris și la multe altele. Oricum era multă cenzură în perioada aia, acum e cenzură în minte pentru că nu-ți mai pasă. Acum noi singuri ne autocenzurăm, știi?

Acum ne autocenzurăm, dar este adevărat că în ultima vreme cunoaștem mai multe despre muzică decât oricând. Acum avem acces instantaneu; înainte eu căutam lejer un an, doi ani un album de la o trupă, de exemplu albumul meu favorit, Black Celebration, de la Depeche Mode.

Hai să discutăm un pic despre jobul tău de sound designer.

Fac sound design printre multe altele. Am lucrat la piese de teatru, perfomance-uri de dans contemporan, la documentare și animații. Nu mi-am făcut însă un portofoliu. Cred că cele mai bune lucrări ale mele sunt cele făcute cu colective bune. Simt că ajut un colectiv de dans, completez opera de artă cu soundtrackul meu. Apreciez procesul și etapele, refac anumite sunete și împreună cu ei gândesc teaser-ul și apoi after movie-ul. Deci când lucrurile astea făcute împreună cu o echipă de oameni pasionați, mai multe entități, cred că atunci le simt ca pe niște mari realizări satisfăcătoare.

Am făcut muzică ce a fost difuzată timp de un an la muzeul Ars Electronica din Linz. Lucrarea mea este soundtrackul unei animații tribut adusă lui Pablo Picasso cu desene realizate de Michaela Konrad, o desenatoare din Austria și animate de Eugen Neacșu (colegul meu de la Electronic Resistance). Din Timișoara cred că suntem trei oameni care am apărut la muzeul Ars Electronica din Linz, eu, Daniel Dorobanțu și Eugen Neacșu. Sigur că este o realizare să compunem ceva pentru afară. Într-un muzeu de artă digital. Eu cred într-un sistem în care ar fi foarte fain ca la angajare să nu-ți ceară portofoliu și să te întrebe de ce ești pasionat și ce vrei să faci. Să mergi cu o listă, cu viitorul tău portofoliu. Des mergi la angajare ca și cum mergi la măcelărie și te întâlnești cu un sondor de la HR, la măcelăria de suflete și disecția creierului.

Eu așa zic, nu cred în rezultatul cel mai bun și fain, ci în rezultatul colectiv, în munca de echipă. Probabil că există indivizi, foarte mulți indivizi care lucrează foarte bine, dar niciodată n-or să reușească să realizeze ce poate să facă un colectiv cu energii sincronizate. Deci creșterea nu-i adunare, ci înmulțire a rezultatului. Membrii unei echipe se potențează unul pe celălalt și e foarte fain când intri într-un sevraj de lucru.

Poți compara asta cu scena din industria muzicală românească? Cum vezi lucrurile cu experiența ta foarte vastă în muzica românească și în scenele din diferite orașe, Timișoara, București?

Într-un singur cuvânt, sinusoidală. Sunt niște valuri și efectiv simt publicul cum scade sau crește, trec anii și unele lucruri dispar, dar revin sub altă formă. Vezi noi generații în fața scenei și îi privești cum cresc și apoi se duc mai spre spatele sălii de concert și vin alții în față. Dar există un chip care este peste tot, există fani ai muzicii din România. Mă gândesc acum la alte mișcări, nu neapărat la mișcarea rock, drum and bass sau electronic. A fost o mișcare foarte puternică la sfârșitul anilor ’90 și după a dispărut. Acum e iarăși foarte puternică și dintr-o dată oamenii asculta iar jungle și soul, este reinventat dar e același lucru. Sunt practic oameni mai tineri care îl fac și oameni mai tineri care îl ascultă. Nici în rock și nici în electronic nu poți să pretinzi că inventezi ceva nou, în ’70 trupele și artiștii deja au făcut și experimentat tot ce era de creat și inventat. Dar avem input nou, texturi, timbre diferite care sună altfel. Concepte noi care nu updatează sau dau naștere unor genuri noi dar care dau refresh.

Dar în România cred că poți să vorbești de niște scene, de exemplu generația clubului Fire, unde am cântat în ultimii 20 de ani noi, Coma, Vița de Vie, Timpuri Noi și Luna Amară. Ce mi se pare interesant este cum trupele își găsesc singure longevitatea. Există foarte multe trupe care au existat în curentele astea care au dispărut și pentru care avem cumva nostalgii. Parcă ai vrea să îi mai vezi o dată, știi? Dar este foarte simplu de fapt. Până la urmă toate trupele sunt alcătuite din oameni care trebuie să se înțeleagă între ei și în momentul când nu mai există înțelegere dispare fun-ul de a cânta. Foarte mulți au caractere foarte puternice și dacă nu ajung la o înțelegere, li se pare degeaba formația. Sau apar alte chestii. Există o trupă în Timișoara, mie îmi place foarte mult, care nu mai cântă de câțiva ani și eu tot vreau să-i văd, trupa lui Horea Crișovan, chitarist în Neurotica și fost chitarist Blazzaj, trupa Bio. Pișta și Freaky colegii din IPR și Gabi Szorad la voce de la WFS și alte proiecte. Ultima dată i-am auzit acum doi ani. Motivele sunt des aceleași, oameni care nu mai au timp să se întâlnească. În orice trupă fiecare membru trage pe un anumit segment, pe ce știe să facă mai bine.

Putem vorbi despre influența Blazzaj asupra trupelor din Timișoara și în scena de jazz fusion?

Mi se pare o scenă frumoasă aici, în Mica Viena. Probabil că avem și noi legatură cu evoluția lucrurilor, trebuie să le întrebăm pe trupele mai noi asta (te las pe tine să faci asta la următoarele interviuri).

Povesteai la un moment dat despre colecția ta de discuri pe care ai început să o înlocuiești cu CD-uri. Cum se mai prezintă colecția ta muzicală?

Am și casete și da, Black Celebration de la Depeche Mode îl am pe toate formatele posibile. La un moment dat am înlocuit toate vinilurile cu CDuri, dar acum am revenit la vinyluri. Deci am înlocuit-o înapoi cu vinyluri hahaha. Bineînțeles că-mi aleg foarte bine titlul pe care să mi-l cumpăr lunar pentru că după cum bine știi, vinilurile sunt mai scumpe. Colecția de casete pe care am avut-o care era de la new wave până la black metal a fost distribuită prin bloc. Adică puneam vreo zece, douăzeci de casete acolo unde se pun fluturașii și dispăreau până seara. După vedeam pe stradă copii care acum sunt deja mari care mai ascultau și mă bucuram știind că sunt vinovat de neliniștea părinților. Cred că le alegeau după coperți.

‘- Ce asculți acolo? Ce e porcăria asta?

– Am găsit-o în bloc.’

Eu de fiecare dată când trec pe la Viniloteca trebuie să găsesc ceva, e un loc unde poți să găsești tot timpul surprize. Nine Inch Nails pe vinyl? Da, va rog. Eu de mult nu mai am o trupă favorită. E în funcție de sezon, de Halloween nu mai pot să ascult Helloween. Îmi place și jazzul am ascultat de curând un pianist tare fain, Tigran Hamasyan. Am ascultat pentru prima dată la o filmare Implant pentru Refuz și de atunci am început să îl ascult și acasă des. Dar în general nu îmi rămâne prea mult timp de ascultat muzică. Atunci când faci sound design de multe ori lucrezi câte patru-cinci ore pe zi la sunet, mai pune și o repetiție cu vreuna din trupe și urechile nu mai pot să ducă nimic.

Seara nu mai poți să asculți muzică. Prefer o carte sau să mă uit la un serial prost spaniol sau portughez.

Deci ești fanul cinemaului?

Da, și mă refer la 3%, îl știi? Un serial Science Fiction în portugheză pe Netflix. De ce, pentru că mă interesează viitorul. SF-urile bine scrise pot să prezinte oamenii în niște situații pe care nu le întâlnești în nicio altă ficțiune. Majoritatea scriitorilor mari de SF au caractere bine conturate, au acțiuni bune, de exemplu am revăzut continuarea de la Blade Runner și eram foarte nostalgic. Universurile care prezic sau nu prezic viitorul, de fapt nici nu ne interesează, sunt foarte faine pentru că tot timpul în ele există niște stupidități, restricții ale societății vizavi de individ, de care de fapt nu suntem așa departe niciodată în realitatea și lumea pe care o trăim. De la Ferma animalelor la 1984, care este scris în 48 și a întors autorul și a ieșit 84. Fain schepsis. Autorul avea o viziune despre 84 care era aproape prezentă în realitatea din țările din lagărul estic. Ce mi-a mai plăcut mult în ultima vreme, este filmul Arrival și bineînteles tot ce apare din universurile Star Trek și Star Wars cu care sunt conectat de mic. Aștept cu nerăbdare și serialul Fundația.

Muzical vorbind, scenele se mulează pe public sau publicul se mulează pe scene și pe stiluri muzicale?

Practic ca trupă, îți dau doar exemplul Blazzaj, dacă nu dai decât cinci concerte pe an, nu mai exiști. Și în concertele alea cinci oamenii abia te descoperă, atunci ai o trupă nouă care cântă din anii nouăzeci. Da, vin și oameni care au mai auzit de tine, dar apar și oameni care reacționează ‘Voi de unde sunteți? De unde ați apărut? Extraordinar! Ce faceți voi aici e demență.’

Nu am mai scos cu Blazzaj un album din 2003. Am încercat, aveam un disc nou în 2008 – Funk Side of the Moon, dar nu l-am lansat. Am luat mai multe pauze, am schimbat și componenta și cred ca trebuie să cânți în permanență și să ai activitate. Dacă nu ai activitate dispari. Memoria este tot mai de scurtă durată, știi? Adică cât ai? Eu cât am RAM la telefon? Am șaișpe giga de RAM. Păi o să-ți aduci aminte evenimentele numai pe juma de an. Dacă ai opt giga de RAM la trei luni, mai ales că mai totul se relaționează la telefon. Nu am timp.

Se simte diferența între trupele cu care cânt; cu IPR cântam de 30 de ori pe an. Aveam minim zece festivaluri plus cântările de primăvară si cântările de toamnă. Numai într-o primăvară sau într-o toamnă aveai cel puțin zece concerte, dacă nu mai multe. Si asta minim, deci treizeci, patruzeci, uneori cincizeci de concerte pe an. Dar cred că e posibil doar atunci când reușești să ții în priză oamenii, să ai un fan base. Altfel ești ca și o trupă străină care apare apare prin România pentru că au reușit să pună două cântări și o să apară încă o dată peste șapte, opt ani. Dacă supraviețuiește pana atunci.

Povestește-mi puțin de energia publicului, cum diferă, generația trecută de fani IPR avea aceeași energie pe care o are cea din prezent?

Eu cred că energia oamenilor este proporțională cu energia pe care o dai tu pe scenă. În cazul în care spui că a fost un concert în care publicul nu a prea fost energic, trebuie să te mai uiți la tine în oglindă și să vezi dacă tu ai dat tot ce ai putut. Și asta te ajută foarte mult. Cel puțin să-ți setezi niște standarde de performanță, știi? Adică da, orice ar fi, oricât de obosit ai fi sau de pe drumuri, după tot felul de faze tu trebuie să ai un level de performance pe care să-l ții acolo ridicat. Cum te simte publicul puțin obosit sunt și ei obosiți pentru că și ei vin la concert de la lucru, și ei au avut o săptămână grea sau mai știu eu ce. Ei vin să se deconecteze acolo și dacă tu reușești să-i aduci din universul lor în al tău, atunci și lor le crește energia și ție în paralel cu ei.

Diferența între scena externă și cea de aici este că afară ești total necunoscut, ei te acceptă ca fiind un străin și sentimentul este ‘Hai, să văd ce vor românii ăștia.’ In scena locală majoritatea oamenilor au deja o conexiune cu trupa și e altceva, e și un alt nivel de așteptări. Adică nu poți să vii la niște oameni care deja de ani de zile ascultă Implant și să nu cânți ca lumea. Îi dezamăgești atunci, nu?

Da, am avut un disc pe care l-am tradus în totalitate în engleză și mai sunt ceva trupe care au făcut asta, și Byron au făcut asta. Am scos în Germania o variantă, semnasem cu o casă de discuri nemțească și am scos în engleză albumul Monolith, Otheroot – erau două discuri, cele două variante, engleza și română. Feedbackul a fost bun, doar că turneul de lansare s-a distrus pentru că trupa cu care trebuia să mergem care era o trupă locală și s-au despărțit cu vreo două săptămâni înainte de turneu, iar cluburile de afară au zis ‘Nu, nu puteți să veniți singuri.’  Au rămas doar trei concerte în picioare. Au ieșit foarte bine, oamenii care au venit, au fost foarte bucuroși și țin minte că am avut într-un loc cincizeci de oameni la concert și am vândut vreo sută de itemuri de merch, deci fiecare și-a luat multe chestii pentru acasă, tricou, CD, etc.

Ați lansat și un nou album Implant Pentru Refuz – Subradar. Ce ne povestești despre el și cum este trupa la 25 de ani? 

E nebun, nebun de tot să ajungi cu trupa la 25 de ani. 25 de ani de muncă. Subradar, noul disc, al nouălea din cariera, speram să iasă și pe vinil cândva, era programat pentru 2020, dar nu mai e așa simplu când nu ai cântări să prezinți un album. Așadar acest multivers va fi sub radar. Dar hai să povestesc despre o întâmplare din copilărie care mi-a dat mie un sentiment de libertate. Simțeam că aia e definiția unei evadări de realitate, mai ales de realitatea politică care exista înainte de ’89. Niște oameni au fugit din țară cu un avion utilitar care stropea culturile, au golit rezervorul, au pus acolo lume și au zburat peste noapte în Serbia din Periam. Ca să nu fie detectați, au zburat sub radar și toată lumea vorbea pe la colțuri, ‘Păi cum au ajuns, cum de nu i-au prins? A, au zburat sub radar.’

Tot timpul ziceam că dacă o sa am un avion o să zbor cu el mereu sub radar. Doar acolo nu au cum să te prindă. Și asta reprezintă noul album, am adus pe el oameni care ne plac nouă, care fac muzică în România și i-am pus împreună cu noi pe un album. Am explorat niște zone care se află între negru și alb, acolo unde e o linie foarte subțire delimitată, dacă faci un zoom e un gri care poate fi oricât de mare. Și oricum, acum suntem într-o societate în care zona aceea de gri este foarte, foarte mare. Așa mi se pare și de multe ori urăsc definițiile foarte clare, adică asta e albă, asta e neagră. Poate că de multe ori zona de gri dintre două definiții este mai mare decât definițiile în sine și acolo văd eu sub radar, unde zbori între cer și pământ, zbori undeva. Dar de fapt ce e cerul, ce-i pământul? Cerul pentru Icar era punctul în care i se topeau aripile. Și atunci, tot timpul ești într-o zonă, ca un fel de no man’s land. Poate să fie scurt sau poate să fie foarte mare no man’s land-ul, chiar în zona aceea de gri, definițiile și oamenii se întâlnesc si ei există în simbioză cumva. Acolo pot ei să rezoneze între ei, e common ground. Asta e zona de sub radar. Am facut 9 piese, toate în colaborare cu diferiți oameni, Adi Despot, Cătălin de la Coma, Nick de la Luna Amară, Bean MC, Junkyard și Hefe. Videoclipuri vom face la toate piesele pe rând și ele vor defini universul fiecărei piese.

În istoria IPR există și remixuri, nu? V-ați intersectat de mai multe ori cu muzica electronică. Cum ar fi să scoateți un album?

Da, avem în discografie multe remixuri, cred că s-au adunat peste 10, dar cred că cel mai important remix este Plastic al lui Sneila, de pe filmul Milionari de Weekend din 2005. Îmi plac remixurile mult pentru că practic artistul care remizează îți reinterpretează piesa în viziunea lui. Si asta înseamnă surprize întotdeauna, fiecare simte altfel piesa. Dar da, avem trecut pe listă si un album de remixuri.

Aveți si benzi desenate care ilustrează muzica voastră, nu?

Da, Andrei Puică a fost inspirat de piesa Păsări aprinse și a creat un comic book care ilustrează   viziunea unui univers inspirat de cântec și fuzionat cu universul lui. Piesa i-a atins universul lui, o lume la care deja lucra de mulți ani care se chemă Suferar. Cartea este un prolog la universul Suferar. E gata, dar nu a găsit încă editura din România care să scoată acest BD, există însă o editură în Franța care a lansat BD-ul în franceză sub titlul Les Oiseaux Lumineux.

Hai să povestim puțin despre crowdfunding-ul cu care ați lansat Cartography.

Experiența a fost foarte dinamică și foarte complicată. Am avut șaizeci de zile de campanie și am pregătit-o cu mult timp înainte. Cu toate pregătirile niciodată nu știi cum va fi, mai ales când e vorba de publicul românesc, piața de crowdfunding românească e încă incipientă.

Cel mai interesant moment al crowdfundingului a fost 1 mai și Paștele, pe care le-am prins exact în mijlocul crowdfundingului. Nu ne-am gândit deloc la asta și în săptămânile alea nu s-a întâmplat nimic. Campania începuse foarte bine și au donat oamenii, eram foarte mulțumiți și mergea cumva într-un grafic liniar care ne spunea ‘La sfârșitul celor șaizeci de zile o să aveți rezultate.’ Știi, la sfârșitul celor șaizeci de zile o să aveți rezultatul scontat: șase mii de euro. A venit Paștele, 1 mai și a picat graficul jos. Aviz ascultătorilor noștri, când programați campaniile de crowdfunding să aveti grijă peste ce sărbători se vor afla, pentru că sunt importante. Există momente în societatea românească în care nu mai funcționează nimic pentru că oamenii sunt concentrați pe altceva. E ca și cum ți-ai programa o campanie de luptă împotriva afișelor electorale în plină campanie. Am o comparație mult mai faină. “Auzi, ți-am trimis zece kile de mere, fă-mi niște magiun de prune.”

Este singurul disc pe care l-am scos pe vinil, Cartography. Am făcut și ceva special, au fost mai multe ediții, împlinisem 22 de ani și am făcut 22 de vinyluri, la care Țuțu (Ovidiu Hrin) a făcut 22 de coperți separate. Împreună făceau parte dintr-un întreg, o expoziție grafică și o mai avem doar fotografiată pentru că vinilurile au plecat fiecare la oamenii care le-au cumpărat. Am mers chiar mai departe cu designul de obiect, dacă iei două coperți interioare și le desfaci capsele si le combini între ele îți iese un loc unde poți să pui vinyluri și poți să vezi versurile și harta care definesc albumul.

Câte colaborări ați avut cu Ovidiu Hrin până acum?

Prima mea colaborare cu Țuțu a fost 2006 pentru un poster cu Blazzaj, foarte clasic, o rindea de aur. Adică dacă ar fi fost o rindea de platină da ar fi mers, dar am vrut de aur. Și l-am făcut in două seri. Cu Blazzaj nu am colaborat niciodată la coperta unui album.

Am avut trei coperți de album pentru Implant Pentru Refuz făcute cu Ovidiu, Monolith, Otheroot și Cartography. Plus multe, multe postere. Nu am avut o colaborare liniară, doar pe coperți, au fost și multe afișe care au fost prezente și la Romanian Design Week. Dacă ar fi să aleg acum unul, aș menționa posterul Sidef, o fotografie pentru care am făcut pe podeaua studioului o scenografie și pisicul Totoro care venea și o aranja. Pe vremea aceea, în 2006, eu lucram cu Țuțu la Synopsis studio. Procesul a fost interesant, am pus pe hârtie ideile și am găsit pentru fiecare literă din sidef o reprezentare grafică pe care am cropuit-o din reviste, din Biblie, din tot ce ne-a căzut la îndemână atunci. Nu am dormit toată noaptea. Ne-am chinuit să ridicăm, să punem acolo un birou, peste birou să punem un scaun unde să fixăm stativul de la Canon, să facem fotografia de sus și să cuprindem tot. Am ajuns să lipim cu scoci aparatul la trei metri înălțime. Cred că am pus două birouri pentru că aveam un obiectiv de 50, nu aveam ceva wide. Așa s-a născut afișul pentru Sidef.

La coperta de la Subradar am lucrat cu Andrei Puică. Practic am lansat albumul sub formă de carte poștală pe care poți s-o iei să mergi acasă cu ea. Ai un cod de download unic și îți dai jos albumul și după cardul poți să îl pui în pământ, nu prea adânc și să îl uzi zece zile consecutive. Cu dragoste, să nu îl inunzi prea mult. Dragostea e importantă, e foarte importantă. Și vor ieși niște flori de vară pentru că hârtia pe care facem acest download digital este plină de semințe de flori de vară. Și hârtia se topește și hrănește acele semințe. Coperta vinilului și cd-ului Subradar e gata, stați pe fază când apare presale-ul.

—

*interviu de Andrei Bucureci

Published October 20, 2020. Words by Andrei Bucureci.