Din Siria cu dragoste. Interviu cu Mohamad Zatari

Mohamad Zatari este un muzician, compozitor și interpret la oud originar din Aleppo, Siria. Efortul său artistic este de a deconstrui stereotipuri, pentru a îmbina diverse genuri și stiluri muzicale și de a căuta constant noi căi muzicale de inspirație. A învățat să cânte muzică arabă clasică de la Tareq Al-Sayed Yehya, și studiază muzică modernă la UNMB. A compus coloane sonore pentru scurtmetraje, interpretate în Siria, România și Ungaria și a colaborat cu muzicieni precum Abeer Nehme.

Mohamed Zatari îmbină într-un mod inedit clasicul și contemporanul, având la bază stilurile tradiționale irakiene, turcești și școala egipteană. Zatari își dezvoltă în mod constant propriul stil, întâlnindu-se cu muzicieni din diferite orizonturi și amestecând muzica orientală cu muzica mondială.

S-a mutat în București în urmă cu peste șapte ani, iar unul din proiectele mai cunoscute din care face parte este Roots Revival, împreună cu muzicianul iranian Mehdi Aminian.

M-am întâlnit recent cu Mohamad Zatari în București pentru a discuta despre parcursul său artistic, stereotipuri și concertul pe care îl va susține la Outernational Virtual Festival din județul Vaslui, împreună cu Avadhut Kasinadhuni (India) și Sara Nezamoleslami (Iran).

Cum au fost pentru tine ultimile luni?

A fost o perioadă grea pentru toată lumea și pentru artiști în general. Ca artist ești oricum izolat, așa că a fost că o izolare în izolare. Mie personal nu mi-a picat bine, nu am mai putut să mă duc la Conservator, a fost foarte greu și cu repetițiile, am făcut câteva chestii online, dar în general ai nevoie de energia oamenilor și contactul fizic.

Ca o mică introducere, care e legătură ta cu România?

Am ajuns în România printr-o invitație de la o prietenă româncă. Noi ne-am cunoscut cam prin 2011 online. Locuiam în Arabia Saudită de aproape 5 ani. Voiam să vin și să studiez Conservatorul în România. Îmi doream să studiez și să fac muzică, dar în același timp nu mă simțeam în siguranță în zona unde eram. În afară de război, revoluție, Primăvară Arabă, nu te simți în siguranță, nu poți să-ți împlinești ceea ce vrei să faci. Aici, în România am început să studiez, să fac proiecte; era foarte greu să faci chestia asta în Siria sau în Arabia Saudită, și am zis hai să vin în România. Aveam o foarte vagă idee despre România. Știam despre muzica balcanică, știam niște chestii despre Ceaușescu. Aveam legătura asta și aveam un fel de speranța. România este o țară fost comunistă. Ortodoxismul într-un fel se aseamănă foarte mult cu religia musulmană.

În ce sens?

La nivel de propagandă și la nivel de practică. Muzica folosită în biserica ortodoxă este similară cu muzica din Turcia; orașul Aleppo din care vin eu e puternic influențat de Turcia. A fost un fel de voievodat, un oraș dintre cele mai importante din Imperiul Otoman. Dacă te duci în Turcia și asculți muzică religioasă musulmană, o să te simți că într-o biserica ortodoxă. Asta m-a surprins aici, odată cu venirea mea în România.

Prima dată am ajuns în Brăila și apoi în București. La un moment dat am ascultat o slujbă sau o liturghie, care mă ducea cu gândul acasă. Am observat că pentru români, muzica bisericească nu e considerată muzică, e doar o practică religioasă, dar are un background muzical.

Știi de Dimitrie Cantemir sau Anton Pann?

Sigur că da! De Dimitrie Cantemir eu am auzit de când eram în Siria. E considerat un compozitor din lista compozitorilor otomani. A elaborat un sistem special de notaţie muzicală otomană. A făcut mai multe forme, piese, peşrev-uri şi semâ-î. Cum este în muzica occidentală sonata, sonatina, chestii de genul. Adică e în aceeași lista cu niște compozitori armeni, irakieni; dar un compozitor otoman nu înseamnă că e Turc, poate să fie și iranian.

Am înțeles că în perioada comunistă, pe vremea lui Ceaușescu, exista o legătură foarte puternică între România și Siria, mai ales în sistemul de învățământ.

Da, care e luat de la Francezi.

Îți place Omar Souleyman?

Da. Ascult Omar Souleyman și nu îmi e rușine deloc. În general ești ștampilat că nu asculți muzică clasică, ori europeană, arabă, indiană. Dar mie îmi place! În felul lui, Omar Souleyman e un caracter întru totul, cu tot cu mustața lui, dar nu cred că e luat în serios de comunitatea artistică. E mai mult un produs.

Hai să revenim un pic la tine. Deci ai ajuns în România. Cum ți s-a părut? Știai ceva despre muzică românească?

Foarte puțin; cunoșteam mai mult cinematografia românească și am văzut „Moartea Domnului Lăzărescu” și „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”.

Ai găsit similarități cu lumea arabă în aceste filme?

Asemănări sunt foarte multe. Bine, dacă vorbim despre sistemul politic, e mult mai sănătos aici în România.

Dar ca influențe culturale?

Da, există. În primul rând sunt două țări care au crescut într-un fel asemănător. Ambele țări au fost sub ocupația otomanilor pe o perioadă destul de lungă pentru noi, 400 de ani după aceea influența Franței; adică noi am fost colonizați de Franța, dar și în România sunt influențe și în literatură, constituție, sistemul de educație, tot e luat de la francezi. Într-un fel se simte cât de asemănător am crescut împreună; chiar și la nivel de suprafață și populație suntem foarte apropiați.

Simți că românii au un soi de frică de orientalism?

În România da, se simte. Nu știu exact ce se întâmplă, dar se pare că românii se simt mult mai în siguranță dacă merg în direcția vestului și nu pot să-i învinovățesc, vin din niște perioade grele, comunismul de exemplu. Nu știu cum era sistemul educațional în România în perioada interbelică, dar cred ca s-a luat mult la nivel artistic, muzical si literar de la francezi. Am observat asta și la Conservator. De exemplu, partea populară și partea folclorică la Conservator este foarte marginalizată. E un subiect problematic și pentru mine.

Acum se vorbește foarte mult despre rasim, despre colonialism.

Rasismul este prezent împotriva romilor. Când am observat prima dată fenomenul, nu a fost direcționat către mine, dar am văzut cum se vorbește de ei.

E mult de vorbit pe acest subiect, dar e bine măcar că se vorbește.

Da, exact, simt că se vrea un fel de pace generală.

Cum ai perceput criza refugiaților sirieni?

Aproape fiecare sirian are o poveste – ori personală, ori are o cunoștință care a avut o experiență negativă. Eu ultima dată când am fost în Siria, a fost în martie 2011, iar la scurt timp au început protestele în Siria și lumea arabă, toți au fost șocați. În Siria să iasă oamenii pe stradă… Adică dacă ieși pe stradă o să te împuște armata. Am avut această experiență în anii 1980, într-un alt context. Noi, care doar am văzut în media ceea ce se întâmplă cu oamenii care ies, am avut un fel de speranță. La început nu au cerut să fie înlăturat regimul, mesajele ziceau că e trădător cel care ucide poporul lui, ceva de genul. Situația a escaladat ca un bulgăre de zăpadă, ieșind din ce în ce mai mulți oameni la funeraliile celor împușcați. Ce știm sigur e că primele șase luni, oamenii normali au ieșit fără arme pe străzile din Aleppo. La un moment dat a venit ONU în Piața Universității din Aleppo; polițiștii și securiștii nu au luat pe nimeni și a fost plină piață, a fost un protest cum a fost cel din Piața Victoriei de acum câțiva ani. Sunt niște canale gen Al Jazeera, care este pro frații musulmani și era pro armament și nu a acoperit deloc acel protest. Cu acest nivel ridicat de speranță, încep să te șocheze niște scene de zi cu zi; îți zici că acesta este maximul de groază, dar vine o altă zi și îți demonstrează că se poate și mai rău și există această dezamăgire profundă, cel puțin între 2011 – 2013 mai ales, când au folosit armele chimice. Marile puteri nu au zis nimic, acesta a fost apogeul dezamăgirii, iar sirienii au știu că nu o să reușim. Adică eu știu, am niște rude care s-au înecat în mare, sunt niște rude îndepărtate, dar totuși aveau și un copil.

Și restul lumii se uita la televizor.

Da, oamenii care doreau să vadă ce se întâmplă: l-au dat jos. Oare a zis Franța ceva? O să intre în țară, nu o să intre? Genul acesta de incertitudine. Eu acum dacă mă uit la știri nu mai simt nimic, zero emoții.

Hai să ne întoarce un pic la muzică.

Da, mai bine!

Tu de cât timp cânți?

Aproape de când aveam 14-15 ani.

Cum ai învățat? De la părinții tăi?

Nu, părinții mei au fost foarte împotrivă. Mama mea considera că muzica e un păcat. Tatăl meu a fost un muncitor, vroia să produc ,să fiu un cap de familie pentru viitoare mea familie. Acolo nu poți să trăiești ca muzician, trebuie să mai ai un job pe lângă. Poate dacă faci parte dintr-o instituție.
Cu direcția această socialistă a statului, statul în Siria într-un fel susține muzica, e dictatură dar nu e dictatură islamică. Deși constituția este adaptată la Islam. Să-ți lași barba să crească în Siria ca un act religios e un risc, adică securiștii o să înceapă să te monitorizeze, să scrie rapoarte; să fii practicant musulman acolo nu e bine văzut din partea statului. La fel și cu muzica, nu trebuie să fie legată de practica musulmană, să nu fii împotriva statului.

Familia din partea tatălui a fost o familie fost comunistă și eu când aveam 13 ani am început să pun întrebări de genul există sau nu Dumnezeu? Mătușile și unchii mei erau comuniști; mă întrebăm ce înseamnă comunismul și în același timp aveam un coleg, prieten în aceeași situație, cu care ascultam muzică rebelă.

Ce însemna muzică rebelă?

Erau muzicieni libanezi ori egipteni… de exemplu, e un egiptean care a studiat într-o instituție religioasă, dar era tot comunist. Avea un duet cu un poet politic cu jargonul egiptean, iar ei erau mai tot timpul în închisoare, pentru că toate versurile lor au fost anti-sistem. Și pe ei îi ascultam. În general, la vârstă de 13 ani asculți muzică pop, nu asculți astfel de muzică rebelă, să zic așa. Dar în acel timp am început să cânt la oud; a fost un instrument principal al compoziției și în același timp un instrument popular și mai ușor de cumpărat. Am ascultă oudisti (interpreți de oud) la 14 ani; aveam un frate de la care am luat asta cu ascultatul muzicii rebele, dar fratele meu în același timp a fost în armata. Acolo a avut un prieten, artist muzician și în secret a cumpărat un oud, și în timp ce eu îi ziceam că vreau să cânt la oud, el nu îmi zicea că are acest instrument. Eu pe vreme respectivă mă pregăteam de examenul de capacitate, iar părinții mei îmi tot ziceau că trebuie să învăț să fiu pregătit pentru examen. Îmi aduc aminte că aveam pe perete Karl Max și mă pregăteam intens pentru examenul la filosofie. Până la urmă fratele meu mi-a adus oud-ul lui și am început să învăț singur. Eram la o școală de arte plastice unde am cunoscut muzicieni profesioniști și de atunci am început să mă întâlnesc zilnic cu ei, acesta fiind modul în care am învățat să cânt la oud. E un fel mai vechi de a învață, unde un mentor te învață diferite feluri de muzică și așa am învățat să cânt cu ajutorul prietenilor și colegilor mei.

Când te-ai hotărât că vrei să faci asta ca profesie?

De la vârsta de 14 ani am știut că o să vreau să cânt pe scenă. Între timp am aprofundat conceptul de muzică și am înțeles că muzica reprezintă mai mult decât să cânți pe scenă.

Tu ești și compozitor. Vreau să te întreb cum este procesul creativ? E bazat și pe improvizație?

Sunt mai multe feluri: ori prin multă interpretare încerc să improvizez, să înregistrez și să scriu, ori ai un fel de viziune și încerci să te adaptezi la acea formă, ce tehnici să alegi. Asta am aprofundat și după ce am intrat la Conservator la secția de compoziție clasică în București. Aici începi să intri și în alte zone. Eu m-am îndepărtat destul de mult de modul clasic de compoziție. Îmi place felul acesta, când nici tu nu știi care e direcția ta. Eu vreau să fac muzică, să mă exprim, să stăpânesc instrumentul, să stăpânesc niște tehnici europene, precum polifonia, armonia și altele. Am intrat și la muzică contemporană, iar asta îți deschide o ușă uriașă, unde simți nevoia să faci mai mult. De exemplu, pe prietenii de la care am învățat să cânt la oud îi simt mai reținuți în exprimare atunci când le trimit compozițiile recente făcute pentru examenele de la Conservator.

Simți că într-un fel Conservatorul îți limitează creativitatea?

Nu e vorba că îți limitează creativitatea cât faptul că ți se cer foarte multe chestii și nu mai ai timp să te gândești la ce vrei tu.

Adică te ajută să-ți găsești drumul artistic sau mai mult te bulversează?

Te ajută! Până și tulburarea te ajută să fii deschis către alte genuri de muzică, precum muzica academică. Consider că și cei de la muzică tradițională ar trebui să intre în această zonă.

Pe tine ca muzician tradițional te ajută să scrii ce vrei, să te documentezi și să transmiți. Un violoncelist la muzică clasică, care e învățat să facă orice vrea, nu e învățat să improvizeze; sunt niște tehnici pe care nu le-a văzut. Un violoncelist din lumea arabă care tot a învățat muzică clasică, știe să facă muzică tradițională; există un cello tradițional, cu ornamente și tehnici diferită față de ce se învață la Conservator. Această tehică le aduce multe beneficii și s-au folosit de ea și de instrumentele tradiționale să le integreze în orchestră, în ansamblu european să zicem. Nu știu cât de academic e, deoarece cuvântul european limitează destul de mult. Sunt și muzicieni contemporani arabi care folosesc aceste instrumente în alt fel și tratează instrumentul într-un fel destul de ieșit din comun față de cel tradițional, niște texturi și tehnici diferite. Într-un fel adaptează impovizatia în compoziție. Faptul că studiez la Conservator mă ajută să mă adaptez la auzul acesta vertical și mă scoate din zona de confort. Mi se pare că asta e esența învățatului; experimentarea îmi aduce foarte multă împlinire.

Tu ai cântat cu muzicieni români?

Da.

Și cum ți s-a părut ca experiență?

Am cântat cu mai mulți muzicieni din diferite background-uri. Cu muzicienii clasici, pianiști, trebuia să ne adaptăm unii după ceilalți; acesta a fost și scopul pentru care am decis să studiez Conservatorul – să înțeleg mai bine și cântăreții de jazz, iar cu ei a fost un pic mai relaxant decât cu clasicii. Alex Arcuș de exemplu, un jazzist cu care a mers foarte bine partea de improvizație. Am cântat și în Bucureșți cu Michael Acker, care acum e în Viena.

Să fiu sincer, colaborarea asta cu muzicieni profesioniști români e foarte diferită.

În ce sens diferit? Ca metodă de lucru?

Avand în vedere că muzica tradițională din Orientul Mijlociu este predominant camerală, artiștii petrec și lucrează mai mult timp împreună. Avem o conexiune mai personală.

Cu acel proiect „Quieter than silence”, creat de mine și de Mehdi Aminian, a fost o experiență de prietenie, mai mult decât acel profesionism strict muzical.

În acel proiect nu am cântat din repertoriu folcloric românesc, dar mă interesează asta. Am făcut o piesă intitulată Hora, așa cum un muzician din Orientul Mijlociu poate să reinterpreteze folclor românesc. Când aud hora o asociez imediat cu dabke – care este un dans colectiv din zona levantului.

Eu când am venit în București, am început să caut formații și muzicieni. Scena muzicală în general este destul de elaborată aici; sunt jazz-iști buni, compozitori buni, muzicieni contemporani buni. Eu când am ajuns la Conservator am ajuns să cunosc scena contemporană; până atunci nu știam mai nimic despre ea. Acum știu mai multe despre Enescu, Marțian Negrea, Stroe, Sigismund Toduţă.

Mai sunt artiști ca Iancu Dumitrescu, Horaţiu Rădulescu, Octavian Nemescu.

Da, sigur că da. Și profesorii pe care îi am, Doina Rotaru și Dan Dediu sunt niște compozitori importanți și mă consider norocos să pot învață de la ei.

Tu pentru cine cânți? Pentru tine sau pentru alți oameni?

Cânt pentru mine și pentru cei care rezoneazp cu muzica pe care o compun. Trebuie să ai acest echilibru, să asculte oamenii, dar să ai și acea satisfacție personală a muncii tale, a poveștii pe care vrei să o transmiți.

În religia islamică sunt interzise băuturile alcoolice?

Da, dar în multe poezii, poeții au adus tema asta cu vinul iubirii. Cred că în toate zonele lumii există băuturi tradiționale. În Siria avem arak care se aseamănă cu ouzo, băutură grecească. În Aleppo depinde de ce background ai. În familia mea de exemplu nu se bea, iar în casa mătușii mele găsești arak în frigider. Pot să zic că Aleppo este împărțit în zone etnice și zone religioase. Găsești magazine cu băuturi alcoolice peste tot, nu este interzisă comercializarea.

Ceea ce îmi lipsește în București sunt mirosurile pe care le întâlneam în piețele din Aleppo sau pe care le poți întâlni și în piețele din Istanbul. Mirosul de halva, de condimente, de săpun, acel mix de arome.

Cum este în muzica arabă prezența feminină? 

În Aleppo nu avem Conservator, trebuie să te duci în Damasc ca să poți studia la Conservator. Există acest conflict între Aleppo și Damasc pe zona academică; care s-a dus pe muzică modernă, care se duce spre ruși, orchestră, chamber music. Secția de muzică orientală (oud, kanoon, nei) are partituri cu tehnici avansate, iar în Aleppo sunt focusați mai mult pe muzica clasică arabă și otomană. Dacă vrei să te referi la un muzician mai neserios faci referire la un muzician de la Conservator. În Damasc la Conservator sunt multe femei.

Există o diferențiere între femei și bărbați?

Susținerea financiară reprezintă o problemă pentru toți muzicienii din Siria. Nu prea există diferențiere între femei și bărbați muzicieni. În general, femeia are mult de luptat acolo – dacă vorbim despre hărțuire. Există și acolo această problemă cu violența domestică.

Și la noi, dar este cumva un subiect tabu, despre care se vorbește mult prea puțin.

Legătura aceasta socială este foarte familistă, patriarhală, fiind foarte prezentă în Siria. Eu am decis să nu mă întorc acolo dacă nu se dă jos regimul.

Dacă se schimbă lucrurile în bine ai vrea să te întorci?

Da, mi-aș dori să mă duc să stau o perioadă să fac concerte, să fac ceva acolo. Sunt multe întrebări, nu numai legate de muzică și identitate. Spre exemplu, încerc să îi mai dau fiicei mele să asculte muzică din acea zonă. Acum i-am pus să asculte Ibrahim Maalouf, are o piesa care îi place mult. Eu vorbesc cu ea în arabă, dar ea îmi răspunde în română.

Published July 22, 2020. Words by Dragoș Rusu.