Mark Reeder: despre MFS (Masterminded for Success), Berlin și trupa New Order
Mark Reeder este – încă din anii ’80 – inițiatorul casei de discuri de muzică electronică MFS (Masterminded for Success). Din anii ’70 a fost prieten și a lucrat cu unele dintre cele mai influente nume din industria muzicală: Mick Hucknall de la Simply Red, Ian Curtis de la Joy Division, Nick Cave, Bernard Sumner de la New Order, Gundrun Gut și trupa ei Malaria, Die Toten Hosen, Die Vision, Paul van Dyk, Dr. Motte și Ellen Allien, printre alții.
Este unul dintre cele mai căutați remixeri din muzică și a făcut reinterpretări după Depeche Mode, John Foxx, New Order, The Cure, Noblesse Oblige, The Pet Shop Boys, Anne Clarke, Westbam și Inspiral Carpets.
Munca sa în film, muzică și cultură / subcultură m-a inspirat constant și nu am întâlnit niciodată un bărbat mai deschis și vorbăreț despre numeroasele sale colaborări și realizări (totuși nu poate fi acuzat de laudă de sine). Mark este incredibil de modest, având în vedere că în ultimii 5 ani a vizitat lumea cu documentarul său uimitor, B-Movie, despre efervescența Berlinului din 1979 până în 1989. Din 1977 a fost întotdeauna în locul potrivit la momentul potrivit cu oamenii potriviți, când vine vorba de muzică.
Am avut o discuție online cu Mark despre casa lui de discuri, MFS, relansată anul acesta, pentru trupa chineză Stolen, al cărei LP Fragment l-a produs și promovat. Compozițiile lui Mark cu Stolen au convins trupa New Order să îi ia pe chinezi în turneul lor sold out din această toamnă.
Reeder are câteva povești incredibile despre cariera sa actoricească în filme horror precum Nekromantik 2, dar și despre trupele lui din Germania, cu care a compus și concertat la sfârșitul anilor ’70 și ’80, Die Unbekannten și Shark Vegas. Nimeni nu s-ar aștepta de la el să experimenteze cu genuri precum reggae, dar am povestit despre proiectul Reefer Madness exclusiv pentru coloana sonoră a documentarului B-Movie.
Ne poți povesti, te rog, despre evenimentele care au dus la restartarea celebrei tale case de discuri de muzică electronică MFS Berlin?
Stăteam în studio și lucram la ceea ce avea să devină albumul Fragment, cu trupa chineză Stolen și discutam despre ce intenționau să facă cu albumul odată terminat. Au spus că pur și simplu „îl vom lansa în China”. I-am întrebat … „și cum rămâne cu restul lumii?” la care ei au ridicat din umeri. Am înțeles exact ce înseamnă asta. Se gândeau la realitate: oricare A&R de label ar avea nevoie doar de 5 minute pentru a asculta albumul unei trupe total necunoscute de la … de unde? … Chengdu? Din China? Și știi ce? Cred că aveau dreptate.
Eram acolo, punând tot timpul, energia, dragostea și creativitatea mea în muzica lor, pentru că eu cred în ei și am simțit că merită să investesc în asta. Așa că am decis, întrucât era în mod evident destinul meu și am descoperit această trupă, să reactivez MFS, doar pentru Stolen. Pusesem MFS la gheață cu zece ani în urmă pentru că m-am plictisit; mi-am promis că o voi reactiva, doar dacă aș găsi ceva proaspăt, interesant și provocator. Când am văzut Stolen live la un festival din Chengdu, am știut imediat că vreau să lucrăm la un moment dat. Știam și că va fi o provocare. Am vrut să îi ajut pe acești băieți să pună China pe harta muzicală internațională și să sperăm să începem un nou val muzical chinezesc. De asemenea, m-am gândit că, poate prin faptul că MFS s-a întors, ar atrage, în sine, puțin atenția mass-media și ar spori șansele ca oamenii să ne descopere munca.
Care a fost procesul de producție a albumului Fragment, cu trupa rock-electronic Stolen, din Chengdu?
Da, inițial am fost invitat în China să îmi prezinte filmul documentar B-Movie și să fiu DJ, dar după prima noastră întâlnire la festivalul Morning House din Chengdu, am intrat în studioul lor și am făcut împreună trei piese pentru un EP. Într-adevăr, încercam să văd dacă putem colabora, și ne-am simțit bine impreună. Piesele au fost apreciate și, în cele din urmă, din cauza cererii populare, au lansat EP-ul în China. Why We Choose to Die in Berlin a fost foarte bine primit și băieții s-au decis apoi să facă un album cu mine. Pentru a finanța producția, au făcut turnee în toată China aproape jumătate de an și, odată ce au avut fondurile, au venit în Berlin. Datorită logisticii, s-au înregistrat tobele în Chengdu și alte câteva părți, dar restul albumului a fost înregistrat la Berlin și produs tot aici.
Baieții chiar meritau să deschidă și să meargă în turneu cu New Order. Cum a fost experiența?
Mulțumesc, m-am gândit și eu la asta, dar nu este ușor să convingi un promoter să accepte o trupă în deschidere, în special una complet necunoscută din China. Totul s-a întâmplat doar pentru că lui Bernard Sumner și celorlalți membri ai New Order le-a plăcut albumul pe care l-am făcut și au vrut să le ofere o șansă celor de la Stolen să arate ce pot face.
Stolen nu m-au crezut când le-am spus că New Order i-a invitat să fie în turneul lor european. Au fost foarte bine primiți de fanii New Order și sunt foarte mândru de ei, așa cum a fost toată lumea, chiar și din echipa New Order. Au trecut de la o trupă necunoscută din China, de la o obscuritate totală, la a fi cea mai cunoscută trupă chineză, în doar 6 concerte, și asta e destul de impresionant.
Felicitări pentru ultimul remix pentru trupa Liars. Lucrezi la noi remixuri? Vor fi lansate pe MFS sau Kennen este încă publisherul pentru remixuri?
Nu prea îmi place să vorbesc despre proiectele care nu sunt finalizate. Așa că va trebui să așteptați răspunsul la această întrebare, dar, desigur, lucrez la muzică și remixuri noi. Cele mai multe dintre ele vor fi foarte probabil lansate pe MFS, pentru că acolo este acțiunea acum. Werner Schroedl din Kennen m-a încurajat el însuși să repornesc MFS.
Lucrezi și la muzică nouă?
Da. Uite o nouă piesă: Alanas Chošnau – Losing My Mind (Call of the Wolf Mix), de pe coloana sonoră a filmului Chemarea lupului.
By loading the video, you agree to YouTube's privacy policy.
Learn more
În ce măsură te-a influențat inginerul de sunet Micha Adam?
Întotdeauna am o idee clară despre modul în care vreau să sune muzica mea, dar facem schimb constant de idei de la unul la celălalt. Din fericire, amândoi avem gusturi similare în muzică, și asta ajută. Între timp, Micha știe exact genul de sunet pe care vreau să-l creez și este foarte răbdător cu mine, deoarece sunt foarte meticulos. Chiar cred că diavolul este în detalii când vine partea de producție muzicală.
Să vorbim despre Brexit. Cât de mult complică asta viața producătorilor, muzicienilor și supervizorilor muzicali britanici?
Acesta e un subiect dificil. În calitate de cetățean britanic, care a locuit într-o țară UE de peste 41 de ani, nu am avut voie să particip la votul Brexit, deoarece drepturile mele de vot au fost retrase în urmă cu mulți ani. Brexit-ul prezenta un set cu totul nou de probleme pentru trupe de orice fel în viitor. Va fi precum în anii ‘70 și ‘80 când aveai nevoie de un așa-numit Carnet: o listă a fiecărui cablu, baterie și toate echipamentele pe care le aduci în și din afara țării.
Acest formular ar rezulta în ore de întârziere la frontiere, deoarece paznicii vamali verifică fiecare articol. Probabil că toate trupele vor avea nevoie de ceva similar pentru a putea călători în și din Marea Britanie în viitorul apropiat.
Ai mult respect pentru ce înseamnă Electronic Beats. Am vorbit o vreme despre editorul șef al revistei, Max Dax. De ce are lumea nevoie de mai multe platforme și festivaluri pentru muzică electronică?
Lumea este saturată de mass-media de pe internet, dar materialele tipărite, la fel ca și albumele lansate pe vinil dau dovadă de seriozitate și credibilitate pentru o casă de discuri, artist sau revistă.
Are lumea nevoie de mai mulți muzicieni electronici?
Vor fi destui în viitor.
Ești prieten apropiat cu membrii New Order și Joy Division. Poți împărtăși câteva amintiri despre perioada în care tranzitau de la o trupa la alta și înregistrau albumul Movement?
După moartea lui Ian, Bernard a venit în Berlin să mă vadă. Îmi doream ca el să experimenteze toate lucrurile de care noi eram privilegiați aici. În principal, în speranța că îl vor inspira. Ascultam în cluburile din Berlin multă muzică disco underground din New York (nu chestii comerciale) și îi trimiteam înregistrări și casete. Am sperat, în secret, că asta va influența ce urmau să facă, deoarece am crezut că New Order trebuie să se distanțeze de Joy Division, altfel oamenii le vor compara mereu.
Movement a fost podul, un mix de vechile sunete Joy Division și ce urma să devină New Order. Poate părea ciudat să zic asta, dar nu știam cu adevărat cum să facem muzică dance, dansabilă, pe atunci. Ideea unui 4/4 drept ne era destul de străină. Am înregistrat toată partea D a albumului Bad Girls al Donnei Summer, care începe cu Our Love, în care Keith Forsey bate la tobe foarte direct și apăsat. Ne-am sincronizat cu nașterea tobelor programabile și asta ne-a ajutat să ne dăm seama cum se face de fapt.
Au lansat recent box-set-ul Movement Definitive și știu că ai copia ta. Cu ce vine bun noul pachet?
DVD-ul. Este grozav că în sfârșit au lansat primul lor concert în SUA. A fost un moment atât de provocator.
Ai fost la evenimentul muzical Only Good System? Știu că l-ai lăudat mult pe Nik Novak. Ești berlinez de multă vreme, cum este cultura soundsystem în capitala Germaniei?
Îmi place munca lui Nik Novak. Încerc să văd toate compozițiile lui ori de câte ori pot. Sincer, nu știu multe despre cultura soundsystem, așa că nu pot să comentez cu adevărat.
Cum e documentarul Berlin Bouncer? Ce ți-a plăcut la film?
Lansarea filmului din Berlin a fost un eveniment foarte frumos. Întotdeauna mă bucur să-i revăd pe Frank și Smiley. După ce am lucrat eu însumi ca portar/bouncer la Loft și Metropol în anii ’80, am o relație foarte strânsă cu subiectul. Ceea ce mi-a plăcut la film a fost modul în care merge în spatele aparențelor și îi dezvăluie pe acești oameni ca artiști și creativi sensibili, dedicați muncii lor. Sunt cu siguranță modele pentru oricine.
Coloana sonoră este foarte bună. Foarte contemporană, desigur, și se potrivește foarte bine cu imaginile.
Ai fost pe coperta primului număr al unei reviste despre viața și cultura berlineză, LOLA.
Jonny încearcă toate metodele ca să își promoveze revista. Nu e ușor să tipărești în ziua de azi, deși cred că o revistă pe care o ții în mână este mult mai serioasă și are un aer de credibilitate mult mai mare.
Exact ca și vinilul. Îi cunosc pe oamenii care sunt implicați în LOLA și motivele lor pentru implicarea și conectarea altora. Îmi place abordarea și atitudinea lor și sunt în acord cu tot ceea ce simt că trebuie să facă pentru a supraviețui și pentru a-și menține numele și imaginea credibile.
Îmi poti povesti despre legătura ta cu producătorul Conny Plank?
L-am admirat întotdeauna pe Conny Plank pentru înregistrările krautrock pe care le-a produs în anii ‘70. Nu mi-au plăcut toate, dar stilul său de producție a fost întotdeauna ceva special. Când a devenit producător de pop în anii ’80, și-a folosit experiențele krautrock pentru a face și mixaje. Trupe precum The Eurythmics, Ultravox și DAF au profitat de pe urma acestei experiențe vaste a lui Conny. Când am fost cu Shark Vegas în turneu prin Europa cu New Order, Bernard a vrut să producă una din piesele noastre „You Hurt Me”, pentru o posibilă lansare la casa de discuri Factory Records.
Așa am rezervat o sesiune de mixing la studioul lui Conny Plank de la fermă. Eram foarte încântat că este cumva implicat Conny Plank, dar când am ajuns acolo, el a spus că serviciile sale nu erau, în mod evident, necesare, deoarece Bernard era producătorul.
Inginerul de sunet intern avea probleme cu o vertebră și era tot timpul întins pe un pat vechi de armată, care era așezat în fața mixing desk-ului de sub boxe. Printre țipete de agonie, îi striga instrucțiuni lui Bernard. A fost oribilă experiența. Conny a venit odată să ne întrebe dacă vrem să mâncăm ceva salată și, de cele mai multe ori, se juca tenis de masă cu prietenii fiului său.
Mixul a ieșit îngrozitor și, până la urmă, am decis să ne întoarcem în Manchester și să îl terminăm în studiourile Strawberry. „You Hurt Me” a fost lansat în cele din urmă ca FAC111.
Dacă tot suntem la acest capitol, poți să ne povestești despre legătura ta specială cu Edgar Froese de la Tangerine Dream? Muzicianul aproape a apărut în documentarul B-Movie.
Aproape. Cum lucram la Virgin Records înainte de a pleca în Berlin, la un moment dat am primit adresa lui Edgar. Odată ce mi-am dat seama că locuiesc în apropiere, am decis să trec cândva pe la el și să îl salut. Mi-a luat săptămâni întregi să îmi adun curaj suficient și, în cele din urmă, m-am dus și am apăsat soneria ușii. Monique – soția sa – a deschis ușa cu un copil mic agățat de piciorul ei. I-am spus că sunt din Manchester și am întrebat dacă Edgar e acolo, dar ea a clătinat din cap și a spus că Edgar e în Anglia.
Am fost devastat și atât de jenat. Am promis să nu mai fac niciodată așa ceva. L-am cunoscut pe Edgar ani mai târziu și i-am povestit. Era un personaj fascinant și am primit permisiunea să pun în coloana sonoră B-Movie una din compozițiile lui.
Cum ai abordat coloana sonoră a documentarului B-Movie?
Am început coloana sonoră B-Movie cu mult înaintea montajului filmului. Știam că va fi o sarcină uriașă. Inițial, asta a fost treaba mea la B-Movie, restaurarea vechilor single-uri de 7”, astfel încât să sune bine în cinema. De asemenea, a trebuit să le refacem în sunetul surround 5.1. A durat o veșnicie.
De exemplu, am petrecut aproximativ 3 luni doar pe piesa Komakino de la Joy Division. Originalul a fost lansat pe un disc flexi de slabă calitate, versiunea originală de pe Substance LP a fost preluată dintr-o copie de pe caseta principală și nu avea dinamică, plus că șuiera exact ca pe o casetă veche. A trebuit să separăm totul și apoi să reconstruim piesa în 5.1 și stereo. Am refăcut tot ce am putut și apoi am îmbunătățit toate elementele și practic am reconstruit cântecul.
Bernard a fost atât de încântat de rezultatul final și a spus că oricum era doar un mix demo, dar acum suna ca o melodie adecvată. Am făcut la fel pentru Malaria!, Sex Pistols și toate celelalte piese din film.
Sunt curios cum de trupele din Noul Val German aveau gusturi așa de eclectice. Formațiile germane de punk aveau aceeași fascinație pentru reggae și dub, precum trupele britanice?
Noi în Manchester am făcut parte dintr-o anumită clasă și era în țesătura noastră muzicală această muzică. Reggae-ul a fost adus din Caraibe, la fel ca și ska-ul și o ascultam cu toții. Nici mie, nici prietenilor nu ne-a plăcut reggae-ul commercial, pe care trebuia să-l suportăm la Top of the Pops, dar chestiile cu dub-reggae mai dark erau excelente. Mi-au plăcut foarte mult; în Manchester am avut o trupă de reggae grozavă, Steel Pulse. Erau atât de subestimați.
Când am lucrat în magazinul de discuri Virgin Records, am descoperit tot felul de muzică reggae, iar înregistrările cu toasting erau de departe cele mai populare. Nu am obținut atât de multe importuri, așa că au fost întotdeauna discuții aprinse cu privire la cine avea voie să cumpere ce.
Ai avut o relație specială cu Die Toten Hosen care au și ei câteva melodii în acest stil. Ai ascultat reggae și dub împreună cu ei?
Da. Doar în autobuzul turistic DTH, unde ascultam o gamă variată de muzică. Încercam mereu să îi conving să asculte disco și muzică electronică dark, Hi Nrg.
Trebuie să găsim o soluție realistă pentru a atinge și menține pacea în lume. Fără pace nu putem face lucrurile care ne plac. Trebuie să învățăm să trăim împreună.
Sunt foarte curios cum suna trupa Ideal, pe care îi ai incluși pe coloana sonoră B-Movie?
Ideal erau foarte Neue Deutsche Welle pe albume, dar live, erau de fapt destul de convenționali. Cred că încercau să fie foarte accesibili pentru persoanele care accesau muzica punk și new wave. Nu mi-a plăcut toată muzica lor, dar am înțeles unde vor să se încadreze. Au atins o coardă sensibilă: toți acei copii cărora le-a fost dor să fie hipioți, aveau brusc ceva nou de care să se atașeze. La concertele lor vedeai tipi cu tunsori rase, aproape dureroase, și cu o bucățică mică de păr lung, care arăta apartenența lor la epoca părului lung.
Muzica lor a fost New Wave și era plină de energie, iar datorită faptului ca au cântat în fiecare sat din Germania, chiar au prins la public mult timp.
Pe coloana sonoră B-Movie ai compus piesa reggae Without Us, un manifest al problemelor sociale din acea perioadă.
Da, piesa este despre modul în care Marea Britanie a profitat de munca grea a imigranților din Caraibe, pakistanezi și indieni. Inițial a fost sclavie plătită. „Without Us” este despre cum nimic nu ar fi fost posibil fără aportul lor neprețuit în societatea noastră.
În cele din urmă, Marea Britanie a fost forțată să se maturizeze și să accepte egalitatea rasială și diversitatea, iar societatea noastră a devenit un loc mult mai colorat în acest proces. O mare parte din această acceptare a fost obținută prin oamenii care ascultă muzică reggae. Această muzică a deschis oamenii și cât lucram în magazinul Virgin Records ascultam o mare cantitate de reggae.
Crezi că ONG-urile din Germania rezolvă cultural problemele sociale și de mediu? Ai lucrat vreodată cu o asociație sau fundație?
Acum este foarte la modă să fim conștienți de mediul înconjurător și ăsta e un lucru bun. Eu am fost întotdeauna conștient de mediu. Nu am permis de conducere și, prin urmare, nu dețin și nu conduc o mașină. Sunt vegetarian de peste 40 de ani, cu mult înainte de a deveni la modă. Întotdeauna mi-am reciclat gunoiul.
Am încercat să fac asta dintotdeauna, pentru că nu am vrut să fiu acuzat că sunt inactiv. Nu simt însă nevoia să aparțin unei societăți sau a unui grup ca să demonstrez că pot face aceste lucruri.
Cred însă că trebuie să găsim o soluție realistă pentru a atinge și menține pacea în lume – pentru că fără pace, nu putem face lucrurile care ne plac. Trebuie să învățăm să trăim împreună. Fără apartenența aceasta avem doar diviziune, distrugere și lăcomie și toate celelalte orori care le însoțesc.
Am descoperit filmul lui Billy Wilder – One, Two, Three – care înfățișează Berlinul într-un mod foarte amuzant, criticând capitalismul american, iar acțiunea se desfășoară ca și în B-Movie între Berlinul de Est și de Vest.
Da, îmi place mult One, Two, Three. Este un film foarte critic, dar amuzant. În timpul filmărilor, est-germanii au construit de fapt zidul Berlinului în 1960. Este genul de film-călătorie non-stop în roller coaster, plin de energie și umor întunecat.
La fel este și A Foreign Affair, o altă comedie neagră cu Marlene Dietrich de data aceasta. Acțiunea se întâmplă în Berlin imediat după război și arată cum Berlinul de la începutul anilor 60 este încă agățat de trecutul său întunecat. Noua versiune Blu Ray este cu siguranță de neratat.
Ce trupe ți-au atras atenția în ultima perioadă?
Nu am văzut multe spectacole în acest an. The Ballet Bombs din Eindhoven sunt magnifici și foarte distractivi live. Sunt cu siguranță o trupă de urmărit. Sunt o combinație între Suicide, MC5 și The Stooges.
Ascultă mai jos un mix cu producțiile lui Mark Reeder pentru revista LOLA.
Published December 11, 2019. Words by Andrei Bucureci.