Cum schimbăm societatea prin street-art? Interviu cu IRLO

IRLO este unul dintre artiștii cei mai cunoscuți în lumea street-art-ului din România. A trecut de la graffiti ca sport extrem la proiecte de street-art mari, finanțate de cele mai multe ori de autorități.

În felul acesta a arătat că astfel de proiecte încep să fie din ce în ce mai căutate și mai vizibile, atrăgând noi artiști pe piața de artă, implicit în economia locală.

Pe lângă murale, IRLO se ocupă și de proiecte de design interior, iar alteori personajele sale fabuloase pot fi întâlnite pe pânze, dar și pe tramvaie, avioane, trenuri și silozuri.

În 2004 a început proiectul Biserika alături de zece colegi de breaslă. Nouă ani mai târziu – în 2013 – a pornit împreună cu Obie Platon și Kero grupul NOM (Noua Ordine Murală).

Am stat de vorbă cu IRLO despre subiectele alese și ultimele murale, dar mai ales despre cum pot mesajele sociale din arta stradală să modifice societatea.

Street-art e o formă de cetățenie activă. Și în cazul celor care colaborează cu autoritățile și fac astfel orașul mai frumos, dar și în cazul celor care își expun ideile sau ridică întrebări sociale și politice fără să ceară voie.

Carantina ne-a oferit noi exemple de experimentare a artei în izolare. Au apărut noi dialoguri artistice inspirate de orașul gol și de necesitatea de a-l menține gol pentru o perioadă. Este vreun proiect dezvoltat pe perioada carantinei care a schimbat modul în care vezi arta și relația ei cu spațiul public?

Am mai cochetat puțin cu ideea de vitraliu, dar nu în tehnica clasică, de lipit sticla cu plumb. Există tot felul de vopsele transparente, inclusiv spray. Tocmai am făcut unui prieten un astfel de vitraliu și aș vrea să dezvolt mai mult astfel de proiecte indoor. Sper ca până la sfârșitul carantinei să am măcar zece lucrări de acest fel.

Deși au avut responsabilitatea izolării, mulți artiști au ieșit pe stradă și au creat noi murale. Cum te poziționezi față de impactul acestor lucrări și condițiile în care au fost realizate? 

Mă simt prost că n-am ieșit deloc să desenez în perioada asta. Stimă și respect pentru toți cei care au făcut treabă.

Cum te-a influențat pe tine carantina din punct de vedere artistic și cum vezi impactul street-art după izolare?

Aș fi vrut să fiu mai activ, dar m-am scăldat în filme, citit, gătit și am fost destul de rar pe la atelier. În schimb, am făcut mai multe simulări de murale pentru proiecte care ar fi trebuit să înceapă în martie, dar s-au amânat din cauza izolării. Cred în schimb că o să fiu mai productiv când se revine la agitație. Poate și pentru că m-am obișnuit să lucrez afară, în gălăgia orașului.

În ultimii ani s-a petrecut o trecere, cel puțin la nivel național, în ceea ce privește temele abordate de artiștii din zona street-art. De ce crezi că subiectele sociale și politice nu mai prezintă interes pentru muraliști?

Chiar vorbeam recent cu Kero despre asta. Din păcate cred că primul aspect este banul. Clienții vor treburi drăguțe, frumoase, cuminți, dar și garanția că acestea vor fi plăcute și apreciate de „tot omul”. Rămâne ca fiecare artist să își găsească resursele proprii astfel încât să realizeze lucrarea. Noi, NOM (Noua Ordine Murală), cam așa am reușit să strecurăm câte o lucrare murală pe ici, pe colo. Nu-i ușor, iar asta pentru că numai vopselele și macaraua (când avem suprafețe mari) costă destul de mult. Bine, asta nu ne scuză să lucrăm numai pe pereți mici, dar măcar ne dorim să avem libertate totală de exprimare.

Cred că interes există pentru teme socio-politice în rândul artiștilor români. Dan Perjovski reprezintă cu siguranță cazul ideal, în care arta lui e despre asta și nu despre a înfrumuseța, decora. Din păcate, în România muralele au mult mai puțin succes față de alte țări, unde artistul este lăsat să deseneze necenzurat. Mă mai gândesc la Diego Rivera, care e poate cel mai reprezentativ în pictura murală angajată socio-politic, în special pentru regimul comunist al Mexicului.

De asemenea, cred că e nevoie de mai mult street-art (în adevăratul sens al cuvântului) în România. E nevoie de artiști activiști care își știu bine credințele și nu mai au nevoie să întrebe despre autorizații. Artiști care își pun, pur și simplu lucrările în spațiul public. Iar dacă aceste lucrări au la bază teme socio-politice… cu atât mai bine!

În ce fel este arta vizuală un cadru potrivit pentru a explora subiecte dificile și controversate?

Pot răspunde din perspectiva muralistului. Pentru celelalte arte vizuale nu sunt în măsură. Fiind în spațiul public, fenomenul graffiti/street-art/neomuralism sau cum s-o mai chema azi, e văzut de mai mulți oameni decât de cei interesați pur și simplă de artă (în sensul că merg periodic la muzee, galerii de artă și dețin un minimum de pregătire în domeniu). Asta face lucrurile complicate în anumite situații pentru că majoritatea nu e neapărat cea mai în măsură să își dea cu părerea. Am pățit-o în mai multe ocazii.

Pe lângă ponei și sfinți îmi amintesc că în 2010 pictasem împreună cu Șoimii Șatrei calcanul muzeului Brukenthal, secția Artă Contemporană. Am primit reacții mai mult adverse de la trecători. Acuzații serioase și grave, fără pic de menajamente, spuse cel puțin verde în față: că e o țigănie, un kitsch sau masonerie. Da, elemente poate puteau fi regăsite în lucrare fiindcă și pe atunci ne jucam cu ingrediente de acest tip. Dar până la urmă e un stil sau o formă de manifestare artistică. Să refuzi complet și să consideri greșit din start ceva, fără să te uiți în spatele motivației artiștilor, reprezintă un grad de incultură.

Că-i artistul, subiectul sau stilul controversat și dificil, ei bine, de obicei asta ațâță încoace și încolo, motiv pentru care unii se revoltă neînțelegând arta și astfel o refuză. Asta, în cazul meu, s-a terminat prin a-mi fi șterse murale. Deci, în concluzie (vorba lui Exarhu), da. E un mediu bun pentru subiecte dificile sau controversate. Eu mă bucur că au fost șterse. Înseamnă că am atins ceva sensibil, poate chiar tabu sau oricum a existat o reacție. Mai fain decât să nu fi fost niciuna.

Cât de prezent în social este artistul, comparativ cu cetățeanul oarecare? Este street-art o formă de cetățenie activă? De ce?

Aici iar aș aminti de împărțirea artiștilor între cei legali și cei ilegali. Cu siguranță cei ilegali sunt mult mai prezenți și mai prolifici, dar nu au timpul și resursele pentru a lucra la dimensiunile la care lucrează cei legali. Așa că depinde din ce perspectivă privim această prezență. Zic asta comparând artiștii. Comparând artistul cu cetățeanul reprezintă cu siguranță o mare diferență de prezență, implicare și dialog în spațiul public.

Totuși, pot spune că există o categorie de cetățeni, chiar dacă foarte mică (deocamdată, sper), iar aceștia nu au pretenția că ar fi artiști, dar au curajul de a lua un spray și de a scrie ceva în oraș. Bineînțeles, nu numele propriu sau al iubitei sau al echipei iubite.

Cred că street-art e o formă de cetățenie activă. Și în cazul celor care colaborează cu autoritățile și fac astfel orașul mai frumos, dar și în cazul celor care își expun ideile sau ridică întrebări sociale și politice fără să ceară voie. Până la urmă orașul este al tuturor și fiecare își asumă felul în care vede ce înseamnă cetățean activ.

Arta stradală poate să ajute ca oricare altă artă pentru că scoate omul din hipnoza vieții de zi cu zi.

În 2008 ai fost implicat în controversata expoziție Freedom for Lazy People, deschisă la Galeria Română din New York, care a condus la faimosul scandal Poneiul roz. În 2015, muralul din Piața Sfântul Gheorghe din București a fost șters la presiunea enoriașilor. Cum te raportezi la aceste acte artistice cu viață scurtă, care au scandalizat publicul?

N-aș zice că a fost scurtă. E 2020 și oamenii încă își amintesc și de Poneiul roz (la care am colaborat cu OMAR și Newclearfairy, și de sfântul șters. În niciunul din aceste cazuri nu am urmărit să facem scandal. A fost felul de a gândi și de a realiza respectivele lucrări alături de artiștii cu care am colaborat. Ne-am permis să abordăm lucrurile în felul nostru.

Acuzațiile referitoare la nazism, antisemitism sau rasism s-au dovedit false în cazul proiectului Freedom for Lazy People atât din perspectiva americană, cât și din perspectiva românilor. Scandalul îl urmăreau cei care au sărit asupra subiectului ca niște cancan-iști. Amuzant și trist totodată, dar a fost cumva un avantaj pentru noi la vremea aceea fiindcă ne-am trezit că suntem la 23 de ani mai discutați și mai băgați în seamă decât ne-am fi așteptat. Cum și antireclama e reclamă… am simțit că ne-a ajutat.

În cazul sfântului șters am avut alte avantaje. A fost la km 0 al Bucureștiului și în urma ștergerii s-a unit așa multă lume revoltată încât din nou s-a ajuns la un scandal pe care nu-l căutam, dar care a devenit foarte cunoscut. A fost și confuzie la mijloc pentru că nu am supărat Biserica, ci pe președinta Lojei de Femei a Masoneriei, care era și președinta Asociației de locatari, iar aceasta a coagulat o masă critică de locatari și enoriași care au spus că nu vor să-l vadă pe dracu’ pictat acolo. Nici măcar nu era dracu’. Mai mult, pe Biserica Sfântu’ Gheorghe, care e chiar lângă acest calcan apare scena iadului, cu mulți draci reprezentați. Nici nu trebuie să intri în biserică pentru a o vedea. În fine, nu-mi pare rău că lucrarea a fost ștearsă, îmi pare bine de motivul care a generat ștergerea ei. A fost un pas mic, dar în față.

În luna martie, alături de Kero, ai reprezentat pe un calcan de pe strada Crăciun din București problema defrișărilor masive. Cum a pornit ideea și cine v-a susținut în explorarea acestei teme controversate?

E o ideea mai veche, pe care am schițat-o împreună cu Kero și cu Obie Platon (NOM). A rămas pe stand-by până anul ăsta, când și-a amintit Kero, m-a sunat, am vorbit cu proprietarii, care și-au dat ok-ul și astfel ne-am mobilizat. S-au alăturat din mers cei de la Greenpeace România, care au susținut și ei parțial necesarul pentru finalizarea lucrării.

Din păcate nu e cel mai central loc, dar pe net a fost promovat fain de toată lumea și a mers bine. O să reluăm subiectul pentru că e de o importanță maximă și sperăm la o suprafață cât mai vizibilă, astfel încât să ajungem la cât mai mulți români care să se trezească din Adormirea din Grădina Maicii Domnului.

Cum ați contextualizat problema defrișărilor apelând la moștenirea folclorică?

E în stilul specific NOM acest colaj de teme serioase cu teme jucăușe, în vederea producerii unui contrast cât mai puternic posibil. Românii, la fel ca Albă ca Zăpada și ca Frumoasa din Pădurea Adormită, sunt adormiți. S-a mai potrivit și ce a zis Papa despre România, că e Grădina Maicii Domnului, așa că am suprapus și un layer creștin, apropo de adormire. Și toate astea, în prim-plan, au un aer feeric. Dar în lucrare, în plan secund e noapte, pădurea e tăiată și arde, iar tirurile cu luminițe, asemenea celor din reclamele Coca Cola (doar e strada Crăciun), cară aurul verde către ochiul din triunghi.

Cred că genul ăsta de combinație am căutat-o de când ne-am găsit ca NOM. Am vrut să avem și ceva specific locului, dar și povești universale și umor, precum și gravitatea și întrebările despre sistem, despre noua dezordine mondială și despre natură.

Cu aprobări sau fără? Autoritățile sunt din ce în ce mai implicate în creșterea economiei locale și apelează la artiști pentru a inhiba vandalizarea și graffiti ca formă de nesupunere civică. Totuși, cât de greu este să primești aprobările pentru lucrări, mai ales dacă acestea nu sunt comandate de clienți sau de proprietarii clădirilor?

Am avut situații și situații. De exemplu, pe Lipscani, unde e cea mai protejată zonă istorică, am primit ușor autorizație, dar cu condiția de a plăti 1000 de euro chirie pe lună. Chiar dacă era un proiect destul de mare, acesta a fost anulat. În cazul Pieței Sfântu’ Gheorghe am primit simplu și rapid un acord verbal de la Primărie, noi având deja unul de la proprietar. Urma însă să fie emisă și o autorizație, dar mult mai repede s-a creat haosul.

Există primării care vor și fac să se întâmple ușor astfel de proiecte, dar sunt și alte entități după care aștepți de te saturi. Recent am întâlnit chiar un caz bizar: un primar care vrea o lucrare (mai ales că-i an electoral), dar nu poate să o finanțeze, chiar dacă vrea, iar asta numai pentru că partidul de opoziție ar putea folosi asta împotriva lui. Pe asta chiar n-o mai auzisem. Cred că cel mai simplu e să ai de a face doar cu proprietarul, dar sunt rare cazurile. De fapt, cel mai simplu e să nu ai de a face cu nimeni.

Cum s-a produs trecerea ta de la desenat în ilegalitate la artă murală ca job?

Nici nu știu sigur. Am mai crescut, am devenit mai cunoscut și oamenii au început să mă caute mai mult. Am realizat lucrări din ce în ce mai mari, când m-am unit cu Kero și Obie Platon în crew. Am prins și niște ani buni, în care în România a început să fie cool și la modă arta asta. Cred că a fost un cumul din ăsta. Sincer, mă simt prost că am pierdut latura asta și sper să mă întorc spre ea curând.

Cum poate schimba street-art societatea și care sunt limitele în privința exprimării vizuale?

Păi, frumos ar fi să nu existe limite. În același timp, poate nu vrem să vadă copiii pe stradă artă porno. Banksy cred că e cel mai bun exemplu de artist care propune prin ironiile lucrărilor lui ce ar fi de schimbat la societatea asta bolnavă. E o artă care fiind în stradă ajunge la multă lume, deci clar are puterea dacă nu de a schimba direct, măcar de a ridica întrebări, de a pune pe gânduri.

Ce strategie ar trebui implementată astfel încât pictura murală să fie parte din prioritățile orașului?

Ar trebui dată o lege care să spună ca măcar un sfert din spațiul acordat publicității și reclamelor să fie dat artiștilor pentru creație, gratis.

Cum poate street-art să educe publicul cu privire la problemele sociale și politice actuale?

În primul rând, street-art ar trebui să existe, să fie cât mai vizibil, să fie clar și inteligibil. Arta stradală poate să ajute ca oricare altă artă pentru că pune omul într-o stare care-l scoate din hipnoza vieții de zi cu zi. Poate să fie doar o stare, o impresie sau poate să fie o povestire plină de detalii. Fiecare stil își are publicul deci cred că se pot găsi multe direcții educative.

Ce alte probleme crezi că ar trebui reprezentate cu ajutorul artiștilor, astfel încât să putem spune că artiștii lansează o campanie de educare prin artă? Ce teme te preocupă în prezent?

Cred că toate problemele ar trebui să-i preocupe pe artiști: de la istorie la viziuni futuristice, de la chimie la agricultură, teme sociale, politice, religioase, absolut orice. Eu sunt preocupat de esoteric, de mistică, de gnoză, metode de cunoaștere, mituri și basme, civilizații pierdute, societăți secrete și inițieri în ocultism.

Satirizante, indulgente, excesiv de critice: cum crezi că ar trebui explorate mesajele pentru a implica societatea cât mai mult în rezolvarea problemelor sociale, politice, religioase etc.?

Îmi plac mult lucrările interactive: cel care consumă să poată răspunde cumva celui care a produs lucrarea sau situația artistică. Făcusem în liceu o variantă la celebrele stickere hello my name is cu ce mai faci? Era o plăcere să mă opresc prin oraș, să văd ce răspund oamenii.

Cred că odată ce omul simte că se poate implica și el în lucrare deja i-ai câștigat atenția și poate va și reacționa. Adică s-ar putea crea un dialog deschis pe stradă prin intermediul artei sau doar prin intermediul scrisului, al mesajului. Un fel de Facebook pe pereții orașului.

Published May 06, 2020. Words by Carla Francesca Schoppel, photos by Sergio Morariu.