Interviu: povestea clubului Guesthouse din București

Am vorbit recent cu echipa clubului Guesthouse despre istoria romanțată a casei de oaspeți, scena locală a muzicii electronice și ce mai înseamnă astăzi underground.

Guesthouse, unul din cele mai importante cluburi de muzică electronică din România, împlinește pe 8 decembrie 8 ani de activitate.

De la fosta locație (de pe Traian 42) la actuala (de pe strada Popa Nan), clubul Guesthouse a crescut de-a lungul anilor într-un mod organic, reușind să creeze în jurul casei de oaspeți o comunitate a iubitorilor de muzică electronică.

Este (probabil) singurul loc din România care a impus niște standarde ridicate în ceea ce privește calitatea sunetului, acustica spațiului și tratamentul fonic și, în general, cam singura entitate care a înțeles importanța relației care trebuie să existe între artist și public, într-o noapte la club.

Orientat spre viitor și spre o evoluție permanentă, echipa din spatele Guesthouse a sfidat valurile de oportuniști apăruți de-a lungul timpului și a înțeles că nu poți face un loc funcțional pe termen lung decât dacă vii cu o viziune pe termen lung. Iar locul a devenit de-a lungul timpului un reper pentru ce (mai) înseamnă clubbing azi.

De la Traian 42 la actuala locație din Popa Nan, cum a apărut clubul Guesthouse? Ce intenții ați avut atunci când l-ați deschis?

Noi ne doream inițial un loc destul de mic, în care să se întâmple evenimente pentru un cerc foarte restrâns de oameni; în general prieteni și cunoștințe. Nu vizam neapărat fosta locație Traian 42, ci am căutat mai multe locuri de genul ăsta prin oraș. Ne doream un spațiu intim, de 150-200 de persoane maxim. Club în adevăratul sens al cuvântului, nu discotecă. Iar când zic club, mă refer la un loc în care oamenii să se întâlnească, să socializeze.

La Traian aveam seri tematice, nu se țineau doar petrecerile din weekend. Lunea era seară de film cu Șerifu, care proiecta la fiecare ediție câte un film care să aibă o oarecare conexiune cu nightlife-ul. Aveam și seri de teatru, în care diverși actori (mai mult sau mai puțin consacrați) veneau și făceau tot felul de improvizații. La un moment dat am avut chiar și seri de gătit, căci spațiul avea și bucătărie.

Voiam să construim o comunitate în jurul spațiului. Totul a crescut destul de organic, pentru că în oraș deja începuseră să fie din ce în ce mai multe evenimente mari. În București deja explodase zona asta de muzică de câțiva ani și aveau loc evenimente cu peste 1000 de oameni, iar noi simțeam că dispare partea frumoasă (sau romantică) a poveștii, cea de la început, în care tot ce însemna muzică electronică se întâmpla într-un cerc foarte restrâns de oameni. Ni s-a părut o oportunitate să găsim un loc pe care să-l creștem în așa fel încât să readucem laolaltă acești oameni.

Am căutat tot felul de locuri, iar în vara anului 2010 în care căutam spații, am aflat că rămăsese liberă fosta casă de la Traian 42. Am găsit-o pur și simplu pe imobiliare.ro la închiriat. Așa am ajuns acolo și ni s-a părut un loc bun, avea o energie drăguță.

Cât timp ați stat acolo?

Am deschis clubul în decembrie 2010 și am plecat de acolo în vara anului 2013, deci cam 2 ani și jumătate.

Am reușit să construim acea comunitate la care ne gândeam, dar din păcate nu prea era sustenabil ca business. Întrucât locul era destul de mic, era susținut financiar de petreceri, nu aveam alte surse. Se aduceau bani de acasă, se împrumutau bani de la prieteni și familie pentru ca locul să fie ținut în viață, să reziste. Era situat într-o zonă rezidențială, iar mulți vecini erau din ce în ce mai deranjați de petrecerile de acolo. La scurt timp după deschidere, numărul celor care voiau să intre și nu reușeau era mult mai mare decât capacitatea locului. Asta crea un pic de zarvă pe stradă duminica dimineața la 6. Nu era chiar cel mai bun loc pentru petreceri de genul ăsta, dar în mintea multora a rămas un loc unic, cu niște amintiri frumoase.

La început veneau prietenii și apropiații. Publicitatea era zero, nici măcar nu aveam o pagină de Facebook a locului. Tot ce însemna comunicare online era făcută de pe o pagină de user personal care se numea Guest House (casa de oaspeți). Umbrela asta de nume încerca să exemplifice ce ne doream să fie acolo.

Ușor-ușor au început să cânte acolo cam toți artiștii români. Locul a fost și un soi de pepinieră pentru artiști noi. Foarte mulți DJi care acum au ajuns la un nivel destul de mare au început să pună muzică sau și-au format un public acolo. Atmosfera era unică, pentru că toată energia asta a petrecerilor de muzică electronică, atunci când se întâmplă într-o sufragerie de 25 de metri pătrați, creează o chestie foarte intimă, personală. E cu totul altceva decât într-un club de 500 sau de 1000 de oameni. DJ-ul era la nivelul publicului, iar singura sursă de lumină din cameră era o lampă roșie (celebra lampă roșie) în jurul căreia se adunau toți, două zile și două nopți. Era inevitabil să nu te împrietenești la un moment dat cu oamenii cu care te distrai. Era o familie, toată lumea era prietenă cu toată lumea.

Cum a crescut?

În ultimul an am ajuns să refuzăm foarte mulți oameni. Nu era nici loc pentru ei și nici nu erau neapărat oamenii pe care ni-i doream.

Credeți că și refuzul a creat un hype?

Da, clar. Până la vremea respectivă nu prea exista face control la noi. Nimeni nu înțelegea de ce să faci o petrecere la care să refuzi pe cineva. Până atunci, politica de a intra în club era să fii îmbrăcat frumos și să porți pantofi. Toți organizatorii voiau cât mai multă lume la evenimentele lor. Noi am vrut cât mai puțini, dar cât mai buni.

Cum a fost perioada de la Traian 42?

Devenise a doua casă, Guesthouse era cam totul pentru noi. Nu aveam resurse; aveam un băiat la bar, un altul bodyguard și o fată care era atât garderobieră cât și debarasatoare. La un moment dat nu am mai putut să mai susținem financiar treaba asta. Problemele cu vecinii începuseră să se agraveze, iar amenzile aproape săptămânale începeau să ne strângă și mai tare cu ușa. Iar în vara anului 2013 am fost nevoiți să renunțăm.

Vă gândeați deja la o altă locație?

La vremea respectivă nu știu dacă ne gândeam la o altă locație. Nu a fost o decizie a noastră, neapărat, a fost o conjunctură. Între timp primisem un feedback foarte bun de la oameni. Foarte mulți voiau să ne ajute, ne spuneau că acest loc nu trebuie să moară, că am creat o poveste foarte mișto, că trebuie să continuăm. Așa că am început să căutăm spații prin oraș. Câteva luni am văzut cam toate zonele industriale din București, de la spații părăsite la fabrici și subsoluri, dar nu am găsit un loc căruia să-i spunem da de la început. Și așa am ajuns aici (pe Popa Nan 82), dintr-o întâmplare.

Aici se mai făcuseră niște evenimente cu câteva luni înaintea noastră. La început locul arăta deplorabil, ploua înăuntru, era plin de fiare, de ulei pe jos, șine de la niște războaie de țesut, o nebunie. L-am vizionat prima oară cu lumina de la telefoane. L-am închiriat și ne-am apucat de treabă. Sezonul începea în septembrie/octombrie, iar noi l-am închiriat în august. Au urmat două luni de muncă asiduă, cu noi și prietenii noștri. Nu prea aveam personal calificat și nici nu ne permiteam să angajăm, așa că stăteam noi și vopseam pereții până la 3 noaptea cu pistolul. A fost un hei rup incredibil, totul a fost făcut prin forțe proprii. La început nu eram mulțumiți de cum arată locul, tratamentul acustic lipsea, aveam un sunet închiriat, și nu era gata, practic. Însă spre deosebire de locația din Traian 42 care era mai mult ca o sufragerie, Guesthouse-ul din noua locație se transforma într-un club în adevăratul sens al cuvântului.

Venind dintr-o casă de 150 de metri pătrați cu tot cu etaj, ne-am cam speriat inițial când am văzut că noul spațiu are câteva sute de metri pătrați. Am încercat să-l micșorăm. Am construit niște pereți pentru a crea un dancefloor cât mai mic posibil, ca să reușim să recreăm cât de cât atmosfera vechiului loc; nu voiam să fim percepuți ca un spațiu huge de evenimente sau ca un mare club.

Surpriza majoră (în care ne-am dat seama ce au însemnat acei doi ani și jumătate de refuzat oameni la intrare), a fost când am deschis pe 2 noiembrie 2013 și au fost peste 1000 de oameni la poartă. Toată lumea voia să vadă noul Guesthouse.

Se simțea nevoia unui loc nou?

Da. Dar cred că dacă nu s-ar fi numit Guesthouse, ci ar fi fost pur și simplu un loc nou care se deschide cu un alt nume, nu ar fi funcționat din prima atât de bine. Capitalul de imagine și tot buzz-ul creat în jurul numelui Guesthouse au contribuit foarte mult la ce a devenit locul. Practic, s-a mutat energia asta dintr-o parte în alta.

Cam de cât timp are nevoie un club ca să se rodeze și să devină funcțional?

De mai mulți ani. Noi credem că în continuare mai avem de făcut lucruri. Întrucât nu am dispus de un capital de investiție de la început, în care să poți face toate lucrurile de care ai nevoie, am reinvestit în fiecare an tot ce am reușit să câștigăm. De altfel, în fiecare an aici e șantier, pe timpul verii. Acum doi ani s-a mai deschis încă o cameră (al doilea bar), astă vară am renovat complet băile, apoi am făcut terasa (pe care vrem să o extindem). Întotdeauna facem câte ceva. Unul din lucrurile în care s-a investit cel mai mult a fost sistemul de sunet și acustica spațiului.

Cât de important a fost pentru voi sunetul?

Cel mai important. Până la urmă, ai nevoie de un spațiu ofertant care să reflecte prin calitatea sunetului toate emoțiile și poveștile pe care vor să ți le transmită artiștii prin muzică. E vorba de o comunicare între un emițător (care e artistul) și un receptor (care e publicul), iar dacă tu nu îi dai canalul potrivit, lucrurile nu se întâmplă așa cum ar trebui, și e doar o petrecere cu niște bubuială, nu e o experiență. Noi am încercat să creăm o experiență aici. Iar oamenii au înțeles asta. E vorba de presiune, de bass, de sală, de reglaje, de multe lucruri.

De ce credeți că multe din cluburile din România nu acordă importanță calității sunetului?  

Majoritatea celor care sunt în povestea asta nu sunt de fapt niște investitori în scena muzicală românească, ci niște oameni care vor să facă un business de tip HoReCa, fără să aibă habar despre importanța legăturii dintre artist și public (și cum se realizează). Din punctul ăsta de vedere, scena românească este în continuare privată de oameni apți care să vadă problema din ansamblu. Noi nu am plecat din lumea investitorilor, ci de pe ringul de dans. Implicit, capacitatea noastră de a înțelege nevoile oamenilor a fost mult mai mare decât a altora care s-au apucat să facă asta dintr-o convingere că vor să aibă un club sau un bar.

Ieșim la petreceri de la vârsta de 15 ani, de pe vremea când erau 2-3 cluburi în oraș. Ne loveam de tot felul de lucruri care nu ne conveneau și pe care am încercat să le evităm atunci când am fost puși în postura de a oferi noi experiența respectivă. De la interacțiunea cu bouncerul de la intrare, la felul în care ți se adresează un barman, sau la băutura pe care o primești în pahar și cum primești paharul respectiv. Toate deciziile pe care le-am luat în direcția asta au fost prin prisma unui om care iese la petreceri, nu a unui cârciumar. Și asta s-a văzut în timp.

La noi nu prea găsești locații care să se preteze acestui gen de muzică. Iar dacă ajungi să ai o locație de acest gen, inevitabil o să ai niște probleme cu diverși vecini care sunt în jur. Iar oamenii care dețin spațiile reprezintă și ei o problemă. La noi, piața spațiilor de închiriat este haotică. Nimeni nu oferă posibilitatea de a avea un contract pe 20 de ani sau în care să-ți permiți să învestești foarte mulți bani, știind că pentru o perioadă foarte lungă spațiul va fi al tău. Oamenii de obicei fac investiții pe 4 sau 5 ani, lucru care nu-ți oferă practic nicio stabilitate.

Un alt fenomen care se acutizează din ce în ce mai mult în ultimii doi-trei ani: apar din ce în ce mai mulți organizatori orientați strict către profitul imediat și care nu au dorința (sau energia) de a construi ceva în timp. Atunci când investești enorm de mult în sunet și într-un loc, îți asumi că o faci pe termen lung. Cineva care vrea în câteva luni să scoată profit, clar nu va reuși. Asta e o investiție care se amortizează în ani de zile, în sute de petreceri care funcționează. În general sunt puțini acei oameni care să fie dispuși să-și asume o chestie atât de îndelungată.

Nici la noi nu a fost așa de la început; când am deschis acum 5 ani nu se auzea așa de bine. Nu eram nici noi și nici artiștii foarte mulțumiți de ce se întâmplă, dar am făcut câte un upgrade în fiecare an, până am ajuns unde suntem acum. Nu știu dacă cineva poate să facă asta deodată; e nevoie de o investiție mult prea mare și care se va amortiza (dacă se va amortiza) în foarte mulți ani. Ai nevoie de niște investitori serioși și niște oameni competenți alături, care să se priceapă la asta. Dar de unde oameni? Practic, oamenii calificați pe sunet la noi sunt în mare măsură oameni de 50-60 de ani care reglau sunetul la concerte rock și nu știau mare lucru despre muzica electronică. Practic, scena a evoluat odată cu capacitatea oamenilor de a asimila ce se întâmplă și de ceea ce ai nevoie.

Majoritatea celor care sunt în povestea asta nu sunt de fapt niște investitori în scena muzicală românească, ci niște oameni care vor să facă un business de tip HoReCa.

Cum a fost pentru voi episodul Colectiv?

A fost o lecție de viață. A fost un moment greu pentru toată lumea, pe lângă încărcătura emoțională imensă. Nici noi nu aveam la început resurse financiare, însă nu am facut rabat de la lucruri esentiale ce tin de siguranță. Nu ne-am apucat să facem instalația cu un nea Gigi electricianu’, ci am apelat la o firmă care a făcut un proiect pe care și l-a asumat și pe care l-a avizat. Totul a fost făcut ca la carte, pentru că ne-am dat seama că asta e o zonă sensibilă – vorbim totuși de niște kilometri de cabluri care se trag prin clubul ăsta. Nu poate să facă asta oricine, ai nevoie de cineva care să-și asume răspunderea pentru treaba asta.

Episodul Colectiv a influențat și lipsa de spații cu care ne confruntăm azi?

Da, clar. S-a cernut cumva tot ce era făcut mai pe brânci, deși acum, dacă dai scroll pe Facebook, poți să găsești evenimente prin tot felul de locuri ad hoc. Dar s-au ridicat un pic standardele în ceea ce privește siguranța la club, ceea ce e bine. I-a făcut pe oameni mult mai atenți la niște detalii ignorate total până atunci. Până la Colectiv nu s-a uitat nimeni niciodată după vreun extinctor sau nu și-a pus problema existenței și a unei alte ieșiri din club decât cea prin care s-a intrat. Acum oamenii sunt mult mai atenți. Te judecă după orice aspect pe care îl văd în neregulă. Iar astăzi, cel puțin din respect pentru ce s-a întâmplat, nu ai cum să te afli într-o situație greșită.

Am investit mult la capitolul siguranță. Unele lucruri au fost impuse, iar pe altele le-am făcut noi extra. Deși aveam două ieșiri, am dărâmat niște pereți și am mai construit încă una, am mai montat niște sisteme de alarmă suplimentare; tot ce vezi în club e ignifugat, orice material lemnos a fost tratat. E o întreagă poveste care necesită foarte mult timp, și nu era vorba de bani sau de muncă fizică, ci de birocrație. Degeaba ai tu totul fire proof, dacă nu ai și o autoritate care îți dă o ștampilă și recunoaște că așa e. E o birocrație enormă. Iar acum, dacă vrei să deschizi o nouă locație, nu beneficiezi de o birocrație scăzută, care să te ajute să faci lucrurile așa cum trebuie. Și aici nu vorbim doar de cluburi, ci cam de orice spațiu care lucrează cu public.

Ca o comparație de atitudine pentru astfel de activități, am aflat recent că în Berlin, de exemplu, există un buget de un milion de euro (pentru început) destinat antifonării acustice a spațiilor de evenimente. Fiecare locație (sau club) poate accesa niște fonduri nerambursabile de până la 100.000 de euro, cu singurul scop de a antifona spațiul, pentru a evita probleme cu vecinii din jur.

Apropo de clubbing-ul extern, există vreun club care să vă fi influențat în vreun fel?

Clubul Robert Johnson din Offenbach este unul din locurile preferate unde am ieșit la petreceri și putem spune că a fost un reper pentru noi, la început. Dar lucrurile se schimbă foarte mult. Se pare că această componentă financiară ajunge să dicteze de fapt peste tot, nu doar la noi.

Cultura underground s-a mercantilizat prea mult în ultimii ani?

A crescut scena foarte mult. Una e să vorbești de 1.000 sau 2.000 de oameni, alta e să vorbești de 50.000 de oameni. Iar sponsorii evident că vor să fie vizibili, fără scrupule.

Piața românească a explodat în ultimii ani pe acest segment de muzică. E bine asta?

E o creștere prea rapidă. Sunt evenimente care cresc organic, de la an la an, pe care lumea le apreciază pentru un anume tip de distracție, dar sunt și evenimente care vor să dea un tun. Sunt rețete financiare sigure, sprijinite de mulți sponsori, iar mai nou, și cu sprijinul autorităților locale. Iar asta nu e neapărat un lucru bun pentru scenă.

Multe din aceste evenimente de muzică electronică se auto-declară ca fiind underground, deși sunt îmbuibate de sponsori și atrag mii de oameni. Ce mai e underground aici?

Nimic. Din păcate, filosofia românească de a copia, mai degrabă decât de a inova, se aplică și aici. Românii sunt și genul de persoane care atunci când văd că ceva este de succes, nu sunt capabili să se gândească la altceva și vor opta întotdeauna pentru varianta „dar eu de ce nu pot să fac așa?”. Iar asta nu ajută scena deloc. Ce ajută scena e să continui povestea începută de celălalt. Vino cu ceva nou, adaugă ceva în plus și dezvoltă-te. Dar când apar 2, 5 sau 10 promoteri care încearcă să se copieze unul pe altul, la un moment dat se creează o saturare a pieței. Și se vede asta și în public, și ne forțează și pe noi; e foarte greu să rămâi la niște principii de underground în ceea ce înseamnă comunicare, atunci când în jurul tău sunt zeci și sute de evenimente care se declară underground dar în schimb au în spate zeci de sponsori și se promovează pe toate canalele posibile. Publicul nu mai înțelege nimic din povestea asta.

Există foarte mulți oameni care sunt orientați strict către partea financiară și atât, fără să se gândească la investiții de viitor, pe termen lung. Iar după cum se vede, toate aceste entități apar și dispar peste noapte, nu prea vezi pe unii care să aibă continuitate în ani. Ăsta e cel mai bun exemplu că ce fac ei nu e bine.

Voi cum vedeți scena muzicală românească?

Artiștii români foarte talentați de pe scena muzicii electronice au contribuit enorm la toată această explozie. Vezi zeci de artiști români pe line up-urile multor festivaluri internațională de muzică electronică. E o muncă enormă depusă de câteva grupuri de oameni care chiar sunt pasionați de asta. Și au investit. Au studiat, au muncit, au produs ani de zile sute de piese, au investit în studio-uri (sunt foarte mulți artiști români care au investit tone de bani în studiouri) și au avut răbdare. Și e meritul lor, e normal să fie așa. Da, e un curent creat de români. Dacă te uiți în istorie, mai există și alte perioade în care au existat astfel de curente. Fiecare eră vine cu niște curente de artiști care se duc într-o anumită direcție, e cumva firesc.

Noi încercăm pe cât posibil să promovăm artiști mai necunoscuți, la început de drum, pentru că sunt o grămadă de tineri talentați, cărora trebuie să li se dea o șansă. Avem un public destul de stabil aici la club, care are încredere în ceea ce le oferim, și reușim astfel să le dăm și artiștilor noi un public mai cunoscător, pentru a se putea forma și a se face cunoscuți. Ținem la pepiniera asta de artiști. Avem linia noastră de petreceri săptămânale pe care o facem in-house și câțiva promoteri cu care colaborăm și de care suntem foarte mulțumiți (cum e Kran).

Ce ați învățat până acum în opt ani de Guesthouse?

Faptul că perseveranța este foarte importantă. Și dacă crezi cu adevărat în direcția pe care ți-ai impus-o și faci lucruri de calitate, rezultatele vor apărea în cele din urmă. Ne asumăm faptul că nu toate evenimentele făcute de noi funcționează așa cum ne-am dori, pentru că nu au cum. Atunci când îți asumi faptul că vrei să inovezi sau să construiești în timp, vezi lucrurile un pic altfel. Practic, tragi linie la sfârșitul sezonului, iar dacă nu ai pierdut bani, atunci e bine. Unele evenimente le facem pentru că ne dorim aici artistul respectiv, chiar dacă știm de la început că seara respectivă nu va fi profitabilă.

Vă simțiți în vreun fel responsabili față de scena locală de muzică electronică?

Noi trebuie să ne facem treaba cât mai bine posibil. Și întotdeauna e loc de mai bine. De la an la an, totul funcționează mai bine, iar petrecerile pe care le facem credem că sunt din ce în ce mai bune. Ne dorim să avem la club artiști din ce în ce mai respectați și mai buni, e un lucru pe care-l urmărim de la an la an.

În fiecare an există o categorie mare de tineri care se mută în București și ajung la un moment dat să ia decizia de a ieși la petreceri. La vârsta de 18-20 de ani nu mulți au o cultură muzicală formată sau genuri muzicale deja alese. Încercăm să-i aducem aici pe acești tineri și să-i facem să înțeleagă că muzica electronică are o poveste foarte frumoasă, că nu e vorba doar de petrecere aici; nu e vorba despre a bea tot barul și a te face varză, ci de o experiență personală de care poți să te bucuri. Iar asta e din ce în ce mai greu de realizat, dar e o provocare și asta, până la urmă. S-a umplut piața de promoteri și artiști care încearcă să livreze același lucru, dar ștacheta lor este destul de jos și nu își asumă acest rol educațional; sunt orientați doar către profit. Prin urmare, e dificil să mai ajungi la acești tineri, care de fapt ei sunt viitorul scenei. Deși au mintea limpede și deschisă, atunci când îi bombardezi cu evenimente de miercuri până luni, de toate felurile și cu tot felul de oameni, le e greu să înțeleagă ce e bine și ce e rău. Se iese la petreceri pentru cu totul alte lucruri decât valorile pe care noi încercăm să le impunem.

Ce urmează la Guesthouse? 

Intenționăm să deschidem un label în viitorul apropiat. În plus, o să avem în curând un site și un blog (pe care nu le-am avut până acum pentru că nu ni s-a părut relevant să fim căutați pe Google), în care nu o să fie vorba doar despre evenimentele noastre, ci vom încerca să susținem mai mult componenta asta educațională a scenei.

În general, avem responsabilitatea oamenilor care ne calcă pragul; încercăm să avem grijă de ei, de când intră și până ies. Câteodată, chiar și după ce ies din club.

Câți oameni sunt în echipă acum?

Cam 30 de persoane.

Poate că am putea să ne descurcăm și cu mai puțini, dar încercăm pe cât posibil să nu coborâm deloc standardele impuse deja. Suntem atenți la cât aștepți la bar, la cât de rece e berea, la cum e tăiată felia de lime în pahar, dacă e ok lumina, sau bouncerul de la intrare e cât poate fi de ok un bouncer. Tot personalul înseamnă foarte mult într-un club. E și asta o provocare, să îi faci pe oameni cu personalități foarte diferite să lucreze într-un sistem împreună. Trebuie să înțeleagă că toți sunt aici pentru aceeași misiune. Atunci când înțeleg că avem un obiectiv comun, lucrurile funcționează.

Povestea asta cu a avea un club nu se termină niciodată. Se dezvoltă mereu, până când se oprește din activitate. Nu cred că ajungi la un punct în care să nu mai ai ce să dezvolți. Ca să rămâi în viață trebuie să dezvolți încontinuu, pe toate planurile.

Tratamentul acustic din Guesthouse a fost realizat cu ajutorul lui Mihnea Opartan (aka Herodot). Contactat de TEB România, Mihnea ne-a explicat că „scopul principal a fost ca ringul de dans să aibă presiune sonoră și stereofonie uniformă, indiferent de poziția ascultătorului pe ringul de dans, ținând cont de timpul de reverb al sălii, claritate, și rezistența la un mare timp de expunere.”

Totodată, atenția a fost îndreptată și către pupitru, pentru a avea „aceeași definiție și claritate ca cea de pe ringul de dans și să nu existe nicio diferență în calitatea sau presiunea sonoră, astfel încât artistul și publicul să aibă aceeași experiență sonoră.” Realizarea proiectului a durat aproximativ 3 săptămâni și a presupus construcția unei structuri pe pereții laterali și instalarea materialelor absorbante și a panourilor rezonatoare. Sistemul de sunet este Funktion One, cu subwoofere duble de 21 inch și cabinete Resolution 2 cu amplificatoare MC2.

„Ne-am îndreptat atenția către acest sistem pentru că este construit special pentru muzica electronică și poate fi folosit atât pentru interior, cât și pentru exterior”, povestește Mihnea, care împreună cu sora sa, Cosima, a fondat recent Unanim Acoustic Designs, firmă ce se ocupă cu proiectarea și construcția de spații acustice.

Published December 05, 2018. Words by TEB Team.