Interviu cu Diana Miron: jazz, sunet, muzică improvizată și libertate
Diana Miron este o tânără muziciană din Bacău, stabilită în București în urmă cu mai mulți ani. Cu un interes pentru arta vizuală și performance, are un background de muzică clasică și jazz, face muzică improvizată, compune pentru teatru/film și face parte din diferite ansamble de muzică contemporană, între care Hyperion Ensemble al lui Iancu Dumitrescu și PFA Orchestra.
A cântat de-a lungul timpului în diferite formule, contexte și grupuri muzicale, căpătând o versatilitate pe care, cel mai probabil, nu prea ai cum să o dobândești în școală.
Am vorbit recent cu Diana Miron despre ce înseamnă să fii absolvent al unei universități muzicale în România, ce lipsește scenei muzicale de la noi și care a fost parcursul său muzical.
Înainte de toate, cine este Diana Miron?
Sunt muziciană. Am început să învăț de la 5 ani, când a fost mai mult sau mai puțin alegerea mea. Bunica a observat că aveam un tic, îmi agitam degetele frecându-le unele de celelalte într-un mod puțin compulsiv, în consecință am început să iau lecții de pian. Cu domnul Alexa, care avea cam 80 de ani. Se îmbrăca mereu la costum și purta o proteză dentară care nu mirosea minunat, dar îmi desena notele frumos cu creioane colorate.
La 7 ani am mers la selecția pentru clasa I la liceul de artă din Bacău (orașul în care m-am născut) și m-au repartizat la vioară. Păream a fi potrivită ca ultimă elevă a lui Igor Ciornei, profesor cu experiență îndelungată și ex-dirijor de orchestră.
Mama m-a întrebat dacă n-aș vrea să continui totuși cu pianul, însă am luat viața așa cum mi-a fost servită. Au început niște ani în care a trebuit să mă lupt zilnic cu responsabilitatea de a studia la început măcar o oră, apoi măcar 4 ore și măcar 6-8 ore în liceu. În zilele în care nu studiam apărea vinovăția că obțin echivalentul a 2 zile de necântat.
„Dacă nu studiezi o zi, se simte ca și cum nu ai făcut nimic 2 zile. Dacă nu pui mâna pe vioară 2 zile, e ca și cum nu ai studiat 4. După 3 zile, deja trebuie să o iei de la zero”, spune orice profesor.
Încă de când eram la grădiniță urlam muzică de operă prin casă, ascultam tot timpul Radio România Cultural. Apoi ieșeam pe afară și jucam macaua cu orele în cartier, sau furam liliac și corcodușe cu prietenele mele.
Fantoma studiului: când ești mic, îți trebuie 2-3 ani să înveți poziția corectă pe instrument. Profesorul meu încerca la început să mă facă să compun versuri despre un ursuleț pe melodia simplă pe care trebuia s-o învăț. Acel oarecare ursuleț Martinel nu mă atrăgea cu nimic când știam că mă doare mâna și că orice aș face, sunetul ăla iese urât. Nu mi-au plăcut niciodată cu adevărat desenele animate. Mă hipnotizau însă emisiunile cu operații chirurgicale care durau câte 2 ore, se desfășurau încet și puteai să vezi cum organele pulsează pe dinăuntru. Mă uitam la ele pe un televizor alb/negru Diamant.
La 16 ani am decis că vreau să mă mut în București. Am continuat liceul la George Enescu, timp în care am locuit prin cartiere diferite, în diferite chirii sau gazde. Schimbarea a fost dureroasă, dar eliberatoare. Am început să cânt metal și să plecăm cu band-ul în turnee peste tot.
În perioada aia arătam ca un koala al întunericului: unghii negre, fuste lungi și negre cu capse, bocanci, zgardă cu țepi, brățări cu ținte și black tears make-up. Cu look-ul ăsta goth mergeam și la liceu și la Ateneu. Vedeam tot felul de concerte, am început să am contact cu oameni din lumi diferite (jam-uiam și cu băieți care băgau rap, cântam și într-un cvartet clasic de coarde), m-am obișnuit cu cântatul în fața publicului și cel mai important lucru, să compun prin improvizație.
Abia acum încep să pricep cât de mult a însemnat pentru mine să înțeleg expresia muzicii clasice încă din copilărie, modul ei de construcție și ceea ce aș putea să numesc o oarecare matrice umană care generează dinamica muzicii.
În copilărie petreceam multe vacanțe în Suceava, unde mătușa mea are o pianină la care stăteam uneori cu orele și cântam fără partitură. Mă opream doar după ce mă simțeam epuizată sau dacă venea cineva să îmi zică „destul, că vin vecinii!”. Când rămâneam singură trânteam și clustere cu palma sau cu coatele, muream de plăcere pentru felul în care rezona pianul cu sustain. Stăteam cam incomod, pentru că piciorul meu abia ajungea la pedală. Încă nu a trecut niciun acordor pe la pianina aia, am certitudinea că acum sună super avantgarde atonal.
Existența prin sunet în timpul improvizației libere nu e o rațiune practică, ci mai degrabă o estimare a esenței. Când cânți liber nu inventezi o minciună, ci îți cauți adevărul.
Ai absolvit Universitatea de muzică. În ce măsură te-a ajutat școala?
La fel ca și religia în care te botează alții, studiul unui instrument de la 7 ani e o stare de fapt predeterminată. Părinții aleg, ei investesc timpul tău și sume fabuloase care se duc pe lecții private (de la un punct încolo trebuie să suplimentezi lecțiile gratuite primite la școală și să iei contact cu alte metode de predare). Unii profesori folosesc metoda oldschool russian: repetiția e mama izbândei. Alții te învață să găsești varianta de studiu mulată pe memoria ta musculară, impulsurile tale cognitive.
După ce termini 12 clase în România, nu te întreabă nimeni dacă ai nevoie de timp ca să înțelegi cine ești. Existența ta e unidirecțională, așa că pedalezi în față. Interesul nu e pe aceeași pistă cu pasiunea, motiv pentru care mulți studenți de la Conservator ascultă mainstream radio dimineața la cafea, niște r&b pe la amiază după masa de la cantină, sau o manea chill în pauzele dintre cursuri. Beethoven e asociat cu repetițiile lungi de orchestră, opera Oedip cu proful ăla securist de istoria muzicii sau Franz Liszt cu orele lungi de dureri de spate pe pasaje incomode frecate la nesfârșit în chilia de studiu.
Nu mi-am dorit să stau printre executanți de partitură care, în pauza dintre părți, împărtășesc o rețetă excelentă de zacuscă picantă. Am decis că vreau să fac jazz – asta începuse să-mi placă să ascult în perioada aia. Toată lumea a crezut că am luat-o razna după 12 ani de strădanie investită, de ce să îmi mai doresc să cânt prin hrube întunecoase și pline de secondhand smoke în loc de încăperi luminoase, pline de har intelectualicesque, printre rochii lungi negre cu lamé și parfumuri cu note de mosc?
În orice facultate de arte poți să înveți tehnici, mijloace și o paletă de experiențe din trecut în care să te regăsești. Dacă nu ești atent, intri cu ușurință într-un folder și devii parte dintr-o categorie. Dacă vrei să te abați de la normă, vei vedea că manifești o imediată incongruență cu principiile mediului academic.
Abaterea însăși e singura cale.
By loading the video, you agree to YouTube's privacy policy.
Learn more
În direcția asta am plutit o perioadă eu și chitaristul Sian Brie când am început să cântăm liber cu pianistul și fondatorul secției de jazz Mircea Tiberian. A apărut pentru prima dată după improvizațiile mele de la 5 ani, când violentam în intimitate pianul mătușii Lidia, afirmarea ideii că improvizația muzicală se autosusține. Percepția și înțelegerea noastră muzicală nu mai servea acum doar ca modalitate de compoziție. Pentru prima dată savuram out in the open alături de alții (!) starea naturală pe care mi-o aminteam din copilărie. Am spus uau, this is a thing! Ceva ce poți să faci pe bune, în fața oamenilor. E o piesă de artă, niciodată până atunci nu înțelesesem atât de bine ce înseamnă să prețuiești imaterialitatea.
Muzica asta nu e scrisă, dar se naște, crește și dispare ca un organism complet. A fost o revelație, din punctul ăla am admis că vom avea nevoie de mai mult ca să ne alimentăm dependența.
Ce este muzica improvizată ?
Ce-ți dă dependență te poate introduce uneori în starea naturală, adică o conștietizare acută sau clară a momentului prezent în cele mai subtile detalii. Improvizația este principiul căruia îî datorăm dezvoltarea muzicii așa cum o cunoaștem azi: înainte să compună, omul primitiv a improvizat. Improvizația liberă din prezent a absorbit istoria universală, dar păstrează totuși mult din modul de operare preistoric: valoarea ca realitate indubitabilă și nu ca unitate de măsură, unde obligativitatea actului nu se află în om, în față sau mai presus de om, ci omul se află în această obligație. Existența prin sunet în timpul improvizației libere nu e o rațiune practică, ci mai degrabă o estimare a esenței.
Când cânți liber nu inventezi o minciună, ci îți cauți adevărul. Nu găsesc alte cuvinte să spun lucrurile astea. Poate nu e ușor de înțeles, dar muzica nu e deloc sunet. Sunetul însă, ca materie primă, poate să creeze entități separate, să exprime gânduri care nu pot să fie rostite sau lumi imateriale aflate în noi și în jurul nostru, cărora nu le-a dat nimeni nume încă.
Conștientizăm lucruri care nu pot fi învățate, nuanțe și modulații ale gândului care nu au vreun echivalent real. Prezentul rămâne adevăr incontestabil dar mistic, într-o lume guvernată de legi la care poți să aderi.
Într-o cu totul altă ordine de idei, vreau să precizez neapărat că muzica improvizată nu este jam session. Jam session implică în general stratificare și aderență la o pulsație. Free improv nu exclude lucrurile astea, dar se duce totuși dincolo de ele, ținând cont nu doar de pulsații, tempo-uri în alternarea sau evoluția lor, melodică, armonie, ci și de timbralitate și textură sonoră, spectru acustic, gestualitate și interacțiune cu sunet între oamenii care participă.
Muzica improvizată împrumută mult din intenția variată și fluxul/schimbul energetic al limbilor vorbite.
Care a fost momentul definitoriu când ai decis să te apuci de muzică?
La 7 ani, când m-a întrebat mama dacă vreau să continui și am zis că da.
Faci parte și din Hyperion Ensemble al lui Iancu Dumitrescu. În ce măsură ți-au influențat viziunea muzicală concertele în acest ansamblu ?
Primul contact real cu muzica lui Iancu Dumitrescu și a Anei Maria Avram a fost strong. Ea m-a văzut pe youtube și m-a chemat direct la o repetiție cu ansamblul, pentru un concert în Festivalul Enescu. Am intrat, mi-am scos vioara și a spus să încercăm câteva lucruri. Am vrut să mă acordez, dar a zis cu vocea ei penetrantă pe care nu pot să o uit „aaaa, nuu, nuu, scordatura, detuuune, detune everything”.
Atitudinea asta oarecum distructivă la adresa instrumentului m-a entuziasmat, așa că m-am dezacordat parțial și am început să încercăm diferite texturi.
După ce instrumentul devine ani de-a rândul o extensie a corpului și un organ prețuit, conservat, aproape venerat, deconstrucția lui ca tip de voce, prepararea lui sau tehnici extinse pentru a obține alte tipuri de sunet devin o necesitate aproape terapeutică. Ca să continui să fac muzică, a trebuit să o fac altfel.
Apropierea de Iancu Dumitrescu și Anamaria Avram a însemnat confirmarea unor idei care mă țineau de multe ori cu privirea țintită în vid, dar pe care nu le rostisem niciodată.
Aderența la dogma spectralistă te-ndeamnă să pășești pe un teren în care lași deoparte ego-ul. Îți antrenezi auzul să fie prezent ca să capeți o imagine de ansamblu în procesul de ascultare (ansamblul poate să conțină și alte 20 de instrumente) și antrenezi reacția promptă la gestul dirijoral.
By loading the video, you agree to YouTube's privacy policy.
Learn more
Personal, l-am cunoscut pe Iancu înțelegându-l încet-încet și l-am citit apoi, cunoscându-l. Mă bucur că i-am cunoscut pe ei doi și că prin optica lor de fenomenologie post-Husserl ca principiu generator, pot să am revelație după revelație acum, când lecturez transcripții ale unor interviuri pe care le-au acordat.
Cu Iancu, muzica e o aventură nostalgică spre un paradis pierdut – traiectorie care naște forma, în sensul tradițional al cuvântului.
Pe lângă muzică improvizată, cânți și jazz în diferite formule, alături de diferiți muzicieni locali. Cum te pregătești înainte de un concert?
Înainte de un concert ajung în grabă, îmi aranjez ustensilele, apoi fac niște vocalize dubioase pe glissando. După asta încep să sar trântind călcâiele în pământ în timp ce scot aerul pe gură extrem de sonor, cu acțiune din diafragmă, și îmi las mâinile să cadă relaxate pe lângă corp. Colegii mei nici nu se mai sinchisesc să se hlizească, iar exercițiul ăla mă energizează nespus.
Cum se împacă jazz-ul cu muzica improvizată?
Jazz-ul e o muzică eminamente improvizată. Fie că improvizezi cu restricții – folosind doar note dintr-un acord scris sau dintr-un mod – sau că muzica se naște natural prin coeziunea band-ului, jazz-ul nu ar fi apărut dacă ritmul nu ar fi fost întâi un stil de viață, parte din orice activitate zilnică și ritual. Dinamica și complexitatea de formule ritmice sunt o sursă de evoluție în jazz pentru melodie și armonie.
Există muzicieni de contemporană care stau departe de jazz pentru că nu face parte din cultura lor. Nu face parte nici din cultura mea de est-europeană albă, însă for some reason, îmi amintesc că primele mele improvizații vocale foloseau intuitiv gama de blues. Jazz-ul folosește scări pe care le regăsim în modurile antice grecești, sau rudimente care fac parte din structura noastră interioară și care ne sunt a doua natură. Dacă explorăm puțin, ea iese la iveală. E deja acolo.
Ce crezi că lipsește la ora actuală în peisajul muzical românesc?
Avem prea puțină istorie pentru music business în condiții de capitalism, deci nu există infrastructura necesară dezvoltării. Anumite meserii muzicale nu sunt reglementate și delimitate prin lege: vrei să fii angajat/plătit, dar în contract trebuie scris că faci altceva, altfel nu se poate. Sunt câteva profesii care se învață în facultate, dar pe diplomă scrie altceva, pentru că secția se numește diferit față de specializarea pe care o ai. În consecință nu vei putea la rândul tău să predai o materie conform cu specializarea.
Nu există agenți. Te promovezi singur, sau nu te promovează nimeni. Negociezi singur, tu centrezi, tu dai cu capul. Ai mingea, n-ai mingea, tragi la poartă.
Sunt prea puține sau aproape deloc label-uri pentru zona alternativă, majoritatea muzicienilor produc muzică diy cu studiourile proprii.
Nu există ingineri de sunet pentru muzică contemporană.
Locurile cu sistem de sonorizare decent se pot număra pe degetele de la o mână.
În țara asta, muzica e privită ca bun de consum cu scop utilitar: am botez la fetiță, angajez formație de coveruri. Și pe bună dreptate. Nevoia de artă apare doar după ce sunt satisfăcute niște nevoi umane de bază.
Investiția statului în cultură înseamnă AFCN ca motor de căutare.
Arta care se face pentru finanțare și cu destinația de concurs public este supusă justificărilor și condiționată de publicul țintă. Văd în asta tot o formă de cenzură, care nu mai e îmbrăcată în uniforme, ci în jeanși skinny prespălați, New Balance și tricouri cu imprimeu de la METRO.
Muzica are nevoie de inspirație pentru a fi compusă/interpretată? În ce măsură acorzi atenție/importanță inspirației?
Inspirația e pentru mine conștiința de a fi simultan înăuntru și în afara procesului creator. O percepție acută a camerei, a locului, care permite muzicii să apară și să acapareze spațiu, dar și filtru. Nu un filtru rațional, matematic, ci unul irațional, care face raport la experiență permițându-i să acționeze nemijlocit împreună cu energia spațiului, cu publicul, cu temperatura, gradul de lumină, zgomotul de fond sau calitatea aerului. Cred că în fiecare loc o muzică așteaptă să fie cântată, materializată.
Inspirație absolută înseamnă pentru mine lipsa îndoielii.
Povestește-ne câte ceva despre interesul tău pentru artele vizuale.
Mă interesează încărcătura gestului sub toate formele și dialectica sonoră în alte combo-uri decât convenția de concert. Oricine cântă pe scenă nu execută doar sunetul scris sau nescris, de multe ori și performează. Poetica (pozitivă/negativă, bună/proastă) a imaginii afectează cu impact imediat permeabilitatea unui privitor. Simt nevoia să fac multe lucruri, și uneori chiar le fac. Alteori le îngrop și ele stagnează în mine sau aud că le-au făcut alții. Conștiința colectivă nu păstrează secrete.
Ce urmează pentru tine în viitorul apropiat?
Lansez un album destul de nebun înregistrat în 2016 cu proiectul meu numit AND THEN THIS, în care cânt cu Laurențiu Coțac, Daniel Stanciu și Sian Brie. Mai pregătesc un material împreună cu Bogdana Dima, un mix de voce cu vioară, clavecin și alte instrumente pe care nu le-am mai auzit în asocierea asta. Visez la o instalație de sunet imersivă, folosesc acest cuvânt pentru că explodează și umple de confetti fictive orice statement.
Plănuiesc niște party-uri cu muzică renascentistă live. Țineți aproape, prieteny, noi centrăm, noi dăm cu capul. Cheers.
*credite foto main: Gabriel Durlan
Published December 20, 2018. Words by TEB Team.