Interviu cu Paula Erizanu

Internetul îmi oferă un fel de magie în viață. De exemplu, este cea mai bună metodă de a intra în contact cu jurnaliști foarte talentați, precum Paula Erizeanu.

Pe lângă articolele ei din Calvert Journal, Guardian, London Review, Libertatea și Scena9, și mai mare mi-a fost plăcerea când am descoperit complexitatea vieții profesionale a Paulei și perspectiva ei asupra muzicii, poeziei, artei și a subiectelor precum activism, feminism, egalitate de șanse și situația socio-culturală în estul Europei.

Am povestit despre cum o inspiră Nina Simone, Grace Jones, Alice Coltrane, Cat Power, PJ Harvey, Kate Bush, Maria Răducanu și London Deep Throat Choir, dar și despre necesitatea poeziei scrisă de femei, despre cum s-a transformat Londra în lockdown și în această perioadă dificilă și mai ales despre faptul că poți alege să lucrezi în altă țară fără să emigrezi.

Paula, ne poți povesti despre personajele feminine din diferite domenii culturale care te inspiră?

O! Lista e mare. În primul rând, îmi vin în minte profesoarele universitare de care am avut noroc — efervescenta Hannah Dawson, care mi-a fost tutore de istorie a ideilor, strălucitoarea și calda Suzannah Lipscomb, care mi-a predat istorie culturală și epoca modernă timpurie, Naomi Goulder, care mi-a predat filosofie și m-a marcat prin mintea sa deschisă și abilitatea de a ridica, natural și plăcut, miza oricărei conversații.

Dintre gânditoare (pe care nu le cunosc), mă inspiră economista italiană Mariana Mazzucato, care chestionează mitul că inovația ar fi strict apanajul sectorului privat, și filosoafa Martha Nussbaum — pe care am avut onoarea să o și intervievez.

Dintre scriitoare din toată lumea, Doris Lessing, Svetlana Alexievici, Elena Ferrante, Zadie Smith, scriitoarea slovacă Ursula Kovalyk (care urmează să apară și în română), Louise Glück, Gwendolyn Brooks, mi se par formidabile.

Dintre scriitoare românce mă inspiră Tatiana Țîbuleac, Lavinia Braniște, Ileana Mălăncioiu, Svetlana Cârstean, Elena Vlădăreanu, Adela Greceanu, Livia Ștefan, Simona Popescu, Domnica Drumea, Ana Dragu, Medeea Iancu, Emanuela Iurkin, Anastasia Gavrilovici, Teodora Coman, Bety Pisică și alte poete din cele 27 prezente în volumul 1 al antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei (Cartier, 2019), la care am lucrat împreună cu scriitoarea Alina Purcaru, acoperind perioada 1990-2019, precum și cele 42 de poete care au debutat între anii 1945-1989, prezente în volumul 2 (Cartier, 2020), de la Mariana Marin, Angela Marinescu sau Nora Iuga la Ileana Zubașcu, Marcela Benea sau Eta Boeriu.

În muzică, îmi place Nina Simone, Grace Jones, Alice Coltrane, Cat Power, PJ Harvey, Kate Bush, Maria Răducanu, Monica Mădaș/Monooka, corul feminist de fete din Londra Deep Throat Choir, corurile feminine bulgare ș.a.

Din film, mă inspiră Andrea Arnold, cu portretele sale dure ale vieții clasei muncitoare britanice și, mai nou, americane.

În arte vizuale, le-aș menționa în special pe Valentina Rusu-Ciobanu și Geta Brătescu – am scris cu drag despre amândouă pentru Calvert Journal și pentru Scena9.

În teatru, urmăresc ce face compania de teatru rom feminist Giuvlipen, teatru-spălătorie din Chișinău sau proiectele regizoarei Luminița Țîcu.

Lista poate continua.

Am deschis subiectul ca să vorbim de fapt despre salarii egale dintre bărbați și femei. 

Nu mi-am dat seama că mergem în această direcție.

Care e perspectiva ta asupra acestei situații?

Mi se pare mereu important să analizăm fiecare temă în contextul socio-economic, politic, istoric dat. De exemplu, e clar că la BBC, în Anglia, anumite jurnaliste celebre primeau mult mai puțin decât jurnaliști celebri. Dar. Dacă o instituție media publică ar trebui să plătească unii jurnaliști cu sute de mii de lire pe an, iar pe alții (de orice gen) cu mult mai puțin, e altă discuție… Tabloul se complică și atunci când vorbim despre anumite profesii asociate cultural cu femeile, ca asistentele medicale, educatoarele sau învățătoarele versus profesii sau roluri pe care le asociem de obicei cu bărbații, ca managerii, președinții etc. Ca societate, noi remunerăm munca emoțională și care implică grijă față de semeni — fie că “îngrijiții” sunt copii, adulți sau bătrâni — mult mai puțin decât profesii care au mai puține beneficii sociale — ca bancherii sau avocații. E importantă și munca bancherilor și avocaților (a unora mai mult decât a altora), dar decalajul în remunerare față de alte profesii mi se pare greșit. Parțial, explicația ține și de criteriul de gen: fetele sunt adesea socializate în familie, de mici, să aibă mai multă grijă de cei din jur, să fie calde în mai mare măsură decât băieții, care sunt învățați, mai degrabă, să fie primii, să fie competitivi și duri.

Așadar, cum vezi egalitatea de șanse în cultură, în 2020?

E clar că în România, unde așteptările sociale sunt că mai degrabă femeile au grijă de copii, creatoarele mame au, în mediu, dificultăți mai mari decât creatorii tați. Adesea, cum a fost și cazul poetei Gabriela Melinescu într-un articol recent, creatoarele sunt memorizate mai degrabă ca muze sau iubite, decât ca autoare — asta se datorează unui canon dominant masculin, pe care îl învățăm cu toții încă din școală.

Din punctul meu de vedere, e nevoie de niște scrisori publice către autorii de manuale sau de niște grupuri de lucru între scriitorii/editorii contemporani și autorii de manuale.

Mai mult decât atât, femeile sunt adesea judecate pentru felul în care arată mult mai mult decât bărbații. În multe cazuri, bărbații țin cont mai degrabă de propriile dorințe și uită că și femeile care îi interesează au o voință proprie, ceea ce creează dinamici abuzive chiar și în spațiul profesional. Mai e și un factor mai subiectiv: din cauza ideilor preconcepute de gen, probabil, adesea băieții se simt mai confortabil cu băieții, iar fetele cu fetele. Iar asta duce la crearea anumitor relații de putere.

Dar situația se și schimbă, încet – încet. În ultimii ani, au apărut mai multe inițiative culturale care celebrează arta creată de femei, cum sunt Premiile Sofia Nădejde de Literatură, proiectul multimedia HerWord sau antologia susnumită, la care am lucrat împreună cu Alina Purcaru.

Ne poți povesti despre colaborările tale cu the Guardian? Cum ai început să scrii pentru ei și care sunt articolele tale favorite? 

Am trimis idei pentru articole la diverse publicații politice din Marea Britanie timp de mulți ani, fără noroc. S-a întâmplat că un email de-al meu despre o răsturnare de situație în Republica Moldova, când partidul pro-rus PSRM s-a aliat cu blocul pro-european ACUM pentru a scăpa țara de oligarhul Vladimir Plahotniuc, să fie trimis mai departe la redactorul de opinii. Nu am mai scris nimic atunci, dar câteva luni mai târziu, am primit un email cu subiectul Guardian article? în care eram întrebată dacă aș vrea să scriu un articol cu ocazia celor 30 de ani de la căderea zidului Berlinului. Am scris atunci despre moștenirea nomenclaturistă din Europa de Est, care a însemnat că partidele socialiste din zona noastră sunt de fapt conservatoare, fiind o combinație dintre birocrați ai sistemului comunist, care, odată cu trecerea la capitalism, și-au dezvoltat și s-au asociat cu interese mari financiare și au beneficiat de privatizări dubioase.

Am fost atacată atât de dreapta, cât și de stânga, în special din România, unde discursul anti-corupție e perceput ca unul de dreapta – deși eliminarea marii corupții e cea mai sigură cale de a scoate o țară din sărăcie și de a îmbunătăți considerabil guvernanța și serviciile statului, și deși corupția de zi cu zi pune în pericol sănătatea publică, cum am văzut în cazul Colectiv, în comerțul de medicamente sau în agențiile de securitate alimentară. Am primit și un link către un forum anonim unde stângiști moldoveni povesteau cum dacă află adresa mea, vin să mă bată și să plaseze apoi poze pe forum. Dar, dincolo de amenințări, e bine ca un articol de opinie să creeze discuții și mi-a scris și multă lume care s-a identificat cu poziția mea – în special din rândul migranților din diferite țări din Europa de Est, de la macedonieni la români născuți în Grecia, de exemplu.

După acel articol, am scris mai mult reportaje despre problemele cu care se confruntă migranții, refugiații, sau micii fermieri, încercând să dau o voce unor oameni cu vieți grele, care nu sunt auziți ușor. Îmi propun să continuu să lucrez tot în această direcție și în viitor. Având o poziție privilegiată și fiind integrată atât în Anglia, cât și acasă, mi se pare important să pun în lumină experiența celor mai puțin norocoși decât mine. Dar am și o plăcere scriitoricească de a afla poveștile oamenilor și de a le împărtăși cu cititorii.

Noi ne-am cunoscut prin Calvert Journal. De ce crezi că e nevoie de o voce culturală constantă din Europa de est? 

Europa de Est este o regiune puțin reprezentată în presa internațională de limbă engleză. În cazurile în care regiunea noastră atrage atenția mass media, de obicei o face din motive politice mai degrabă decât culturale (cu câteva excepții notabile). Calvert Journal vine să corecteze acest lucru, să dea o voce creatorilor și comunităților creative din Europa de Est, Balcani și Asia Centrală, dar și să prezinte realitățile locale mai nuanțat. De asemenea, dacă în perioada socialistă, noi cunoșteam ce se întampla în alte țări din Blocul de Est, azi știm mai multe despre America decât despre țările vecine, deși realitățile noastre împărtășesc o istorie, o moștenire și o geografie comună.

Interacționez adesea cu artiști din zonă care îmi spun că a fost o revelație pentru ei să descopere The Calvert Journal, că îi inspiră și le-a redat și un sentiment de apartenență și de demnitate și asta mă bucură mult, bineînțeles.

În ceea ce ține de articolele care îmi plac mai mult, marea mea dragoste este jurnalismul long-form. Poate unul dintre articolele mele cele mai dragi rămâne a fi cel despre Luminițe — cele 1,500 de librării care au populat aproape fiecare sat din Moldova în anii 70-90 — în care cred că am reușit să prezint subiectul mai nuanțat și mai în profunzime decât s-a făcut în presa locală până acum; în plus, e un proiect despre care nu s-a mai scris în engleză și a atras atenția multor cititori de limbă engleză. Aici e varianta în engleză a articolului și aici cea română.

Ai debutat cu un articol și pe London Review. Ce ne poți povesti despre documentarea sensibilului proiect?

Acum am scris un al doilea articol pentru ei, despre alegerile din Moldova. Pentru articolul despre propunerea legislativă de a interzice teoriile de gen în școli și universități, am citit atât articole din presa românească, cât și site-uri oficiale guvernamentale. Pentru a înțelege mai bine legislația și problemele cu care se confruntă persoanele transgender, despre care găsisem informație contradictorie, am telefonat la MozaiQ, unde Vlad Viski m-a ajutat să înțeleg situația la zi.

Hai să vorbim și despre cartea „Un secol de poezie română scrisă de femei”. Care e povestea cărții și a implicării tale în scriere?

Cartea a început de la prietenia mea cu Alina Purcaru și perspectiva feministă pe care o împărtășim. Prin 2018, când România împlinea 100 de ani, am discutat ideea unei antologii de poezie română scrisă de femei, care să mai zgâlțâie un pic canonul excesiv masculin. Inițial, am conceput un singur volum, dar, pe parcurs, după mai multă cercetare, ne-am dat seama că avem nevoie de mult mai mult spațiu și am decis să lucrăm în trei volume.

În volumul 2, care acoperă poezia scrisă sub comunism, am inclus atât scriitoare cunoscute de publicul larg, ca Ana Blandiana, poete admirate în cercurile literare, ca Angela Marinescu, Mariana Marin sau Nora Iuga, dar recuperăm și nume uitate, ca Eta Boeriu, care a scris poezie “feministă” încă din anii 70, dar a rămas mai degrabă în memoria publicului în rolul său de traducătoare din literatura italiană renascentistă, Ileana Zubașcu, o promițătoare poetă care a renunțat la scris după ce a fost oripilată de propunerea abuzivă a unui critic literar, sau Marcela Benea, Lorina Bălteanu, Leonida Lari și alte poete din Republica Moldova care au publicat inițial în alfabet chirilic și au rămas necunoscute atât generațiilor post-sovietice din Moldova, cât și publicului român.

Coperta antologiei e 100% meritul lui Vitalie Coroban, directorul artistic al Editurii Cartier. E desen în acuarelă, în stilistica frumoasei serii de poezie Cartier de Colecție.

Care e infuzia de artă vizuală din viața ta? Îmi place coperta cărții tale și de aici pot ghici că urmarești anumiți artiști și anumite tehnici.

Mă bucur că ți-a plăcut coperta!

La ce muzee mergi în orașul în care locuiești?

De mică, am mers cu mama în atelierele pictorilor și mă simt și azi foarte inspirată de spațiile astea în care creativitatea e încă în proces și nu doar un obiect finit, cum e în muzee. Tot de mică făceam câte 30 de desene pe zi, organizam expoziții în care le aranjam pe ață și apoi le vindeam părinților la un leu. Am continuat să experimentez cu linogravură, tapiserie și pictura pe sticlă și la școală. În pandemie, la fel ca multă lume, am revenit la activitățile din copilărie și m-am reapucat de desen — am copiat un album întreg de Matisse și tocmai am primit cadou de la o prietenă un curs de desen online, cu care abia aștept să mă delectez. Mi-ar plăcea să experimentez mai mult și cu colaje și am discutat cu o prietenă pictoriță să organizăm un atelier în noul an.

În Londra merg la toate muzeele, de la Tate Modern la Victoria and Albert Museum și de la Photographers Gallery la Dulwych. Am studiat istoria artelor la universitate și urmăresc și descoper artiști și datorită jobului meu.

Ai menționat o serie de artiste din muzică. Ai și piese preferate din muzica lor?

Nina Simone – Sinnerman, Grace Jones – Walking in the Rain, din Cat Power – The Greatest, PJ Harvey – We Float, Kate Bush – Running Up That Hill, Maria Răducanu – Nu sunt prost, dar nici deștept, Monooka/Monica Mădaș – Nu-i lumină, din Deep Throat Choir – poate Witches, prima lor piesă (apropo, concertul lor de Crăciun dintr-o biserică mică locală rămâne printre preferatele mele din Londra). Din repertoriul corurilor bulgare, îmi place interpretarea asta (deși acum mi-am dat seama că e un cor mixt de fapt, chiar dacă vocile feminine domină). De la Alice Coltrane ascult de obicei întregul album Reflection on Creation and Space, în special când lucrez.

Educație. Tu ai studiat în Anglia și ai decis să rămâi să lucrezi acolo? Care a fost contextul?

Da, am luat o bursă la liceu și am studiat doi ani Bacalaureat Internațional la un liceu de pe Isle of Man, apoi am făcut Istorie, Literatură și Istoria Artelor la New College of the Humanities, un soi de liberal arts college cu tutoriale 1-1 (tot pe bursă), și în cele din urmă un masterat în jurnalism la City University, unul dintre cele mai bune programe de jurnalism din Marea Britanie. Am avut noroc de o educație excelentă, doar că a fost aproape toată privată și pe parcurs am început să îmi pun întrebări despre sustenabilitatea socială a învățământului privat din Marea Britanie, care perpetuează separarea și inegalitatea de clasă. (Educația privată în sine nu e un rău, de exemplu în anumite țări subdezvoltate, școlile private care costă puțin sunt singurele surse de acces la educație a unei bune părți din populație. Nu e și cazul Marii Britanii.)

Am rămas să lucrez în Londra, pentru că mi-am dorit să fac jurnalism internațional și să fiu conectată la circuitul cultural londonez. Între timp mi-am dat seama că vreau să rămân conectată și la realitățile și cultura din Republica Moldova, România și Europa de Est, așa că acum construiesc poduri permanente între cele două lumi în care trăiesc și care mă hrănesc.

Cum e Londra ca oraș, în perioada asta de criză? 

Când am mers pentru prima dată cu bicicleta în centrul Londrei în lockdown-ul din primăvară, mi s-a părut utopică și distopică totodată liniștea și curățenia din zona aia atât de vie, aglomerată și murdară de obicei. Mă simțeam ca în … Ljubljana. În același timp, partea bună a pandemiei e că s-au reactivat comunitățile locale – de exemplu, tot în perioada aia strada noastră a creat un grup Whatsapp, toată lumea a început să interacționeze mult mai mult cu vecinii, mă simțeam ca într-un sat. Tot atunci, cam în toate cartierele Londrei s-au format grupuri de ajutor (aid groups), care încercau să ajungă la persoanele mai vulnerabile la covid, distribuind afișe cu un număr de telefon și email la care acestea se pot adresa, cumpărând medicamente sau alimente pentru cei în autoizolare sau mobilizând voluntari pentru cantine, adăposturi pentru oamenii străzii etc. M-am alăturat și eu unui astfel de grup de ajutor local.

Altfel, viața culturală e ioc și îmi pun și eu întrebări de ce nu sunt într-un sat sau undeva în mijlocul naturii, dacă tot muncesc de acasă (nu duc deloc dorul vieții de birou, apropo).

Life back in Moldova. Care sunt cele mai plăcute amintiri ale tale de acasă?

Eu nu simt că am părăsit Moldova. Dimpotrivă, sunt în continuare parte din comunitatea culturală, jurnalistică, societatea civilă etc. din Moldova și din România. Scriu despre artiști moldoveni și români în continuare, chiar mai mult decât cât o făceam când eram acasă, petrec destul de mult timp pe parcursul anului la Chișinău, iar când sunt departe, rămân conectată prin social media, presă, telefon, dar și prin prietenii și colegii din diasporă din Londra. Cum a zis Dan Perjovschi într-o discuție, astăzi țările există și în afara hotarelor lor, prin migrație.

Am și adus numeroși prieteni din Anglia în Moldova și în România, le povestesc mereu despre ce se întâmplă acasă și cultural, și politic, și încerc să le arăt adevărata față a țării/țărilor, fără să maschez nimic. Rezultatul a fost deocamdată mereu pozitiv: de exemplu, un amic mi-a zis că a învățat și a văzut mai multe în cinci zile în Moldova decât a făcut-o un an în Londra; o altă prietenă a zis că un turbo-tour pe care l-am organizat eu prin Moldova și România a fost vacanța ei preferată ever, iar ultima prietenă care a vizitat Moldova (care e de etnie evreiască și are străbunici din sudul Moldovei) a exclamat la un moment dat, în câmpul de flori de lângă casa bunicii mele: I love Moldova!

Ce părere ai despre ideea de activism pe drepturile omului prin jurnalism? Cititorii tăi sunt oameni activi sau citesc pentru entertainment?

Bineînțeles că e posibil, fie prin articole de opinie, fie prin investigații, interviuri sau reportaje. Pe mine mă interesează cel mai mult reportajele și interviurile în prezent. Dar asta o fac mai mult prin proiecte freelance. În job-ul de zi cu zi de la Calvert Journal fac jurnalism cultural, care uneori promovează, direct sau indirect, drepturile omului, iar alteori sondează și pune în valoare creativitatea din regiune și contextul social și istoric în care se manifestă aceasta.

Published January 22, 2021.