Europalia 2019 – Jurnal în Apuseni: tulnicul, un instrument antic pe cale de dispariție
Introducere
În munții Apuseni există o comunitate de femei și fete de diferite vârste care cântă la tulnic, un instrument de suflat folosit cu secole în urmă ca mijloc de comunicare. În ultimele decenii, România a făcut pași importanți în a-și asimila această cultură a tulnicului ca pe un element tradițional important din cultura noastră. Din păcate, există puține cercetări realizate în privința instrumentului, nu s-a scris niciodată muzică pentru tulnic și a fost extrem de rar imprimat pe un disc (sau stocat într-un mediu de arhivare).
În perioada 7 – 17 mai 2019 am organizat o rezidență artistică în comuna Avram Iancu din județul Alba Iulia, un sat aflat la poalele muntelui Găina din cadrul munților Apuseni.
Proiectul, prezentat de The Attic și comisionat de către festivalul Europalia 2019 (cu sprijinul Institutului Cultural Român), presupune înființarea unui ansamblu muzical compus din diferite tulnicărese (femei și fete care cântă la tulnic), și un muzician belgian, producător de muzică electronică, Milan Warmoeskerken.
După o serie de înregistrări și zile de lucru împreună, rezultate în urma acestei rezidențe (care a durat aproape zece zile), urmează producția unor concerte în Bruxelles și Leuven, cu respectivul ansamblu, compus din mai multe tulnicărese din comuna Avram Iancu și Milan W. Poveștile lor vor fi dezvăluite în cele ce urmează.
Acest proiect unic presupune realizarea unui experiment în care tradiționalul converge în contemporan și se încearcă noi modalități de creație artistică asupra acestui instrument. În spirit multicultural, proiectul presupune un proces de demitizare a tulnicului, îmbinarea a două culturi extrem de diferite (cea a moților versus cea belgiană/flamandă) în ideea ruperii oricăror granițe stilistice, geografice sau de orice fel și îmbrățișarea ideii de experiment contemporan.
Proiectul a început în toamna anului 2018, atunci când am început să caut informații și contacte legate de tulnicărese din munții Apuseni, care să formeze viitorul grup muzical. Prin intermediul și cu ajutorul unui profesor de tulnic și director al Casei de Cultură Avram Iancu, pe nume Marcel Chirițescu, am reușit să construim un ansamblu mixt de șase muziciene locale de diferite vârste, de la 14 la 82 de ani, tocmai pentru a sublinia faptul că tradițiile, tehnicile de cântat și modurile de manipulare ale tulnicului, acest instrument arhaic (de pe vremea dacilor), sunt transmise din generație în generație.
În cele zece zile petrecute în comună, am reușit să surprind doar o foarte mică parte din ceea ce înseamnă de fapt viața în Apuseni, și mai ales, viața tulnicului în Apuseni. Cu toate acestea, am avut bucuria de a vorbi cu diferite persoane, de la tulnicăresele din ansamblu la un făuritor de tulnice, precum și o serie de localnici cu care am interacționat (mai mult sau mai puțin), zilnic. Așa că voi încerca să le spun poveștile în cadrul acestui jurnal.
Marți, 7 mai, 2019
Notițe: care este esența cronologiei? În timp, cronologia faptelor capătă o altă față, căci în trecut, lucrurile se petrec în ordinea importanței. Așa că ce este important la cronologia emoțională? Cel mai probabil, nimic.
Hans Falb, un domn care organizează de 40 de ani un festival internațional de muzică free jazz și improvizată (pe nume Konfrontationen) într-un sătuc de la granița Austriei cu Ungaria, Nickelsdorf, spunea într-o carte că e greu să începi să vorbești despre muzică, întrucât ascultatul muzicii e mult mai important. Atunci când încerci să o descrii, să o transpui în cuvinte, muzica accesează mintea rațională, conștientă, care îi aplică instant prejudecăți, filtre și șabloane. Pentru a asculta cu adevărat muzică, trebuie pe cât posibil să te ferești de șabloanele minții, să depășești barierele pe care le poate impune timpul, geografia sau orice status social, cultural, politic sau religios. Ascultată atât cu mintea, cât și cu sufletul, muzica accesează anumite nivele ale subconștientului mai îndepărtat.
După cum vom observa mai târziu, pe parcursul rezidenței, în anumite cazuri constați faptul că într-adevăr, așa cum zice și domnul Falb, chiar este greu să vorbești despre muzică, să o transpui în cuvinte, să o descrii, să îi dai forme, greutate, identitate, viață.
Pe drum spre comuna Avram Iancu, sunt cu Milan într-o dacie albă, mare și lungă, plină ochi de scule, boxe, bași, cabluri, microfoane, iarăși cabluri și tot felul de alte instrumente. Suntem, cum s-ar spune, uzi până la piele. Dă-ne un generator și-ți facem în câmp, ad hoc, un soundsystem pentru nuntă.
În cămin s-a stricat instalația de încălzire. Locația de desfășurare e pe scenă, în spatele unor cortine roșii, pe care le ținem trase, în speranța că nu o să iasă căldura acumulată de la niște încălzitoare electrice împrumutate de la localnici. Sala e plină de scaune, dar nu prea e niciodată nimeni, în afară de noi. Sau poate că sunt, dar de vreme ce noi am stat cu cortina trasă, nu i-am văzut. Dar i-am fi auzit, căci acustica sălii este foarte bună și captează orice sunet, oricât de discret. De altfel, am simțit asta la toți localnicii cu care am interacționat: sunt curioși să afle cine ești, dar nu sunt intruzivi, nu se bagă peste tine. Așteaptă, cumva, să faci tu primul pas.
Cugetând asupra următoarelor zile pe care le vom petrece aici, descărcăm și încărcăm, iarăși descărcăm și iarăși încărcăm, din mașină pe scenă și tot așa. O boxă are twitterul stricat, dar din fericire reușim să găsim o soluție: în căminul cultural există o boxă funcțională (doar una).
Țuica
În comuna Avram Iancu, la fel ca peste tot, la 10 PM se dă stingerea completă în sat. Toate barurile se închid și nu mai vezi țipenie de om pe stradă. Întrucât nu avem nimic de făcut, ieșim să dăm o tură prin sat în căutarea unui bar. Le luăm la rând, pentru că ținem minte din iarnă, în luna ianuarie – când am făcut prima vizită de lucru în sat – că ultimul bar, cel mai din deal, e posibil să țină deschis până mai târziu. Nu e deschis nicăieri. La întoarcere, observăm pe marginea drumului un domn care stă la foc și face țuică. Are o instalație complexă, profesionistă. Oprim, dintr-un soi de instinct, în speranța (pierdută oricum), că poate știe el vreun bar deschis. Firește că nu e deschis nimic, dar ne servește el cu țuică. Ciocnim, rezemați de niște buturugi de lemn, cu râul Arieș care curge meditativ în stânga noastră. Pare că timpul s-a oprit aici, nu trece nimeni, nu se întâmplă nimic altceva decât râul care curge în stânga și picătura de țuică ce curge din instalație în butoiaș, în dreapta.
Țuica are o tradiție esențială în comunitățile întâlnite în munții Apuseni. Probabil că nu doar aici, dar unul din primele lucruri despre care m-au întrebat majoritatea oamenilor cu care am interacționat, au fost „vrei o țuică?”. Țuica este ca un soi de pipă a păcii, este panglica pe care trebuie să o tai pentru a invada intimitatea cuiva. Este un semn al prieteniei, al compasiunii. O tradiție din care mulți bărbați de pe aici au trăit secole la rând, făcând butoaie de lemn pentru producția și (ulterior) depozitarea țuicii. Așa cum vom observa din cadrul unui interviu cu doamna Maria, cea mai în vârstă dintre tulnicăresele grupului (82 de ani), pe vremuri, bărbații lucrau la butoaie și mergeau ca să le vândă prin țară, iar femeile stăteau acasă, aveau grijă de gospodărie și de copii, și – o parte din ele – cântau la tulnic. O întrebăm care e diferența între țuică și palincă. Nu e nicio diferență, ne spune ea. „E aceeași țuică, de mere sau de prune, în alte părți îi spune palincă. Dar e același lucru; aceeași țuică.”
Înapoi la foc, domnul Cristi ne spune că trebuie să stea toată noaptea ca să păzească focul, pentru a face țuică. Instalația e complexă; într-un cazan, care arde la cuptor, se pun merele zdrobite. În alți ani erau și prune, dar acum nu s-au mai făcut din cauza vremii, așa că majoritatea țuicilor din sat sunt de mere. Respectivul cazan scoate un abur, care trece printr-un tub lung de aproape 3 metri și duce într-un butoi cu apă, care transformă aburul primit în țuică. Fierberea se face de obicei de două ori, pentru obținerea rezultatelor optime. Pe partea cealaltă a drumului e casa domnului Cristi, cu nevastă și trei fetițe. Cu asta se ocupă: face și vinde țuică și cazane. Doar că afacerea cu cazanele din lemn nu prea mai funcționează de câțiva ani – ne spune el – pentru că acum toți folosesc cazane de plastic, care sunt mai ieftine. Nu mai vrea nimeni cazane de lemn, așa că au din ce în ce mai puțini clienți. Firește, mai sunt unii puriști care își dau seama de faptul că plasticul va influența negativ calitatea produsului așa că optează pentru cazane de lemn. Dar la nivel economic, afacerea e moartă. Totodată, se îngroapă și o tradiție frumoasă, plină de povești, ce datează de secole.
Țuica domnului Cristi e atât de puternică (aflu ulterior că are 67 de grade) încât nu pot să o beau. Încerc să torn câteva picături de apă, dintr-o sticlă de 2 litri cu apă din izvor, dar se toarnă toată sticla, iar păhărelul dă pe dinafară. Domnul Cristi pare vizibil deranjat, iar eu mă gândesc că asta contribuie la ideea că (poate) l-am deranjat de la bun început, venind la 1 noaptea să-l întrebăm de baruri deschise. Ce caută un belgian și un român într-o noapte banală de marți, într-o comună destul de izolată așa cum este Avram Iancu?
Miercuri, 8 mai
Spre deosebire de luna ianuarie, când satul era îngropat în zăpadă, acum totul e verde în jur. Comuna Avram Iancu are, pe lângă satul Avram Iancu (reședința), circa 33 de sate, împânzite prin împrejurimi, situate de o parte și de alta a Arieșului Mic și a drumului județean DJ 762. Satul Avram Iancu se întinde pe câțiva kilometri. Este punctul de urcare spre muntele Găina. Bustul lui Avram Iancu (figură istorică proeminentă, despre care vom vorbi pe larg mai târziu), plasat în centrul comunei (lângă școala generală), stă semeț și ocrotitor, la fel ca și alt bust de-al lui Avram Iancu, situat pe vârful muntelui Găina, la o altitudine de 1486 de metri.
Prima întâlnire de lucru cu membrele grupului. Pe unele le ținem minte din ianuarie, dar apar și figuri noi. Fiecare din ele își udă mai întâi tulnicul la râu. Tulnicul profesionist este făcut din molid, un tip de lemn mai sensibil (i se spune „fulgeriș”), a cărui rezonanță sonică e influențată de cât de uscat sau de umed este lemnul. Uneori e o adevărată provocare să găsești balanța perfectă între cât de uscat sau de ud trebuie să fie tulnicul, pentru a reuși să emită cele mai puternice sunete. De altfel, tulnicul – asupra căruia vom reveni pe larg mai târziu – este un instrument muzical capricios. Dacă îl uzi prea mult, nu e bine; trebuie să aștepți o vreme până se usucă. Dacă nu îl uzi deloc, iarăși nu e bine; emite sunete mult mai greu, cântă prost sau chiar nu cântă deloc.
Grupul e format din șase persoane, dar pe care nu le cunoaștem în același timp, ci de-a lungul rezidenței. Cele mai tinere sunt Mihaela și Ramona. Urmează doamna Jeni (Eugenia), doamna Floare, doamna Lenuța și doamna Maria (cea mai în vârstă tulnicăreasă).
Tulnicul
Primul contact al tulnicului cu microfonul sună ciudat. Tulnicul trebuie acordat, la fel ca și orice alt instrument.
Fiecare din tulnicărese începe cu interpretarea a ceea ce știe să cânte.
Tulnicul este un instrument din familia buciumului, aerofon, cu forma tubulară, deschisă la ambele capete; se suflă în capătul cel mai strâmt. Are o structură similară cu didgeridoo sau alpehorn, dar vine cu niște particularități distincte: dimensiuni lungi de la 2,5 la 3 metri, un anumit tip de lemn folosit la fabricare și având capetele drepte.
În România, tulnicul este un instrument pe cale de dispariție. Ceva mai târziu îl vom cunoaște pe domnul Mircea, unul din foarte puținii „făuritori ai tulnicului” din munții Apuseni, dar până atunci, pe durata repetițiilor cu tulnicăresele și a orelor de lucru, am constatat, atât eu cât și Milan, că acest instrument poate emite până la 7 sau 8 note în tonuri muzicale diferite.
Există o serie de factori care pot influența atât calitatea notelor muzicale, cât și numărul lor: modul în care este fabricat tulnicul trebuie să fie în deplină concordanță cu abilitățile practice de a cânta ale interpretului.
Așa cum vom descoperi mai târziu, să cânți la tulnic nu este neapărat cel mai ușor lucru de realizat. În funcție de poziția buzelor pe instrument și de modul în care se suflă și se respiră, tulnicul se comportă aproape ca orice alt instrument de suflat, de la saxofon la trompetă sau clarinet.
Întrucât face parte din familia buciumului, tulnicul datează din vremurile dacilor și ale romanilor. A căpătat valențe și statut de instrument muzical mult mai târziu, întrucât cu secole în urmă era folosit ca instrument de comunicare, pentru a anunța locuitorii satului de un eveniment: în caz de luptă, primejdie în comunitate sau pur și simplu o adunare a comunității. Totodată era folosit și pentru semnalizare și comunicare de păstorii din munții împăduriți, sau pentru călăuzirea oilor și a câinilor.
Tulnicul a căpătat o semnificație aparte în conștiința colectivă din Apuseni pe timpul lui Avram Iancu (1824 – 1872). Acest avocat cu spirit revoluționar, care „lua de la bogați și dădea la săraci” – după cum povestește doamna Maria – a jucat un rol esențial în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.
Astăzi, Avram Iancu este considerat cel mai mare erou național al românilor din Transilvania, iar memoria lui este cinstită în mod deosebit de români și îndeosebi de moți.
Avram Iancu a fost un iubitor și promotor al tulnicului, un soi de părinte spiritual. De altfel, mai multe tulnicărese ne confirmă faptul că tradiția de a cânta la tulnic (și nu doar de a-l folosi ca mijloc de comunicare și semnalizare) a fost „instituționalizată” de către Avram Iancu. Asta nu înseamnă că se cântă la tulnic abia de atunci. Cu siguranță că și cu multe secole în urmă existau diverși ciobani care, aflându-se pe câmp, în intimitate, încercau la un moment dat să sufle acorduri de free-jazz a la Miles Davis, Coltrane sau Ornette Coleman.
By loading the video, you agree to YouTube's privacy policy.
Learn more
În perioada în care mă documentam despre tulnic, am constatat (fără stupoare) că există foarte puține înregistrări lansate, pe care să se regăsească repertoriul de cântece ale tulnicului. Vorbim de imprimări pe disc sau casetă. Primele înregistrări la tulnic pe care le-am găsit îi aparțin etnomuzicologului american Alan Lomax, care a lansat în anul 1960 o compilație intitulată World Library of Folk and Primitive Music Romania (cu note scrise de muzicologii români Speranța Rădulescu și Tiberiu Alexandru) ce conține înregistrări la tulnic și cântece tradiționale din folclorul românesc. Tulnicul se regăsește pe piesa „Semnal de primăvară”, interpretată de Iosana Bud. Aceste înregistrări au fost făcute între anii 1934 și 1957 de către mai mulți etnomuzicologi români care lucrau la Institutul Arhiva de Folclor din București. Din aceeași perioadă se disting și alte tulnicărese, precum Maria Toader, Saveta Petichii, Elena Pogan şi chiar singurul solist la tulnic, Mihai Duma.
În cultura tulnicului, ca instrument muzical, există o serie de cântece scurte care au fost preluate, învățate și însușite de la o generație la alta. Sunt chintesența tradiției și culturii tulnicului și datează de secole, vin cu un bagaj cultural dintr-un tărâm foarte îndepărtat. Majoritatea cântecelor nu depășesc jumătate de minut și sunt compuse în principal din tonuri ritmice, repetitive, care își schimbă ritmul de câteva ori în cadrul unei cântări, iar apoi cântecul se repetă. Deși nu sunt complexe ca structură, aceste cântări sunt de o profunzime rară și evocă un amalgam de sentimente impresionant (de la dramă, la furie, război, iubire, apocalipsă, nostalgie, bucurie, ș.a.m.d.). Au mai multe variații, care diferă de la un interpret la altul; unele tulnicărese folosesc anumite tonuri și un anumit ritm, iar alte tulnicărese pot folosi alte tonuri și alte ritmuri, atât la libera lor alegere, cât și constrânse de propriul instrument sau de propriile abilități de a sufla în tulnic.
Printre cântecele şi chemările specifice interpretării din tulnic, cele mai cunoscute sunt „Şipotul”, „Cântecul Iancului”, „Chemarea de pe Muntele Găina”, „Chemarea drăguţului”, „Citireana”, „Chemarea vitelor la munte”, precum și alte chemări datorate unor evenimente din comunitate sau din familie, mai vesele sau mai triste.
De pe site-ul Inertia Movement aflăm că sunetele tulnicului sunt unde sonore cu valori măsurate de 250/260/265 de Hz, 394/392 Hz, 518/520/525, 355 Hz, 795 Hz, 495Hz. Într-o lume ideală acestea ar corespunde următoarelor note conform tabelului de aici: B3 (246,94) (Si), C4 (261,63) (Do), G4 (392) (Sol), C5 (523,25) (Do), F4 (349) (Fa), G5 (795) (Sol), B4 (493,88) (Si) cu lungimile de undă ale sunetului între aproximativ 165 și 66 cm. Tulnicul din acest punct de vedere este un proto-instrument monofonic, funcționând ca un oscilator cu timbru caracterostic în spectrul sonor, excitatorul fiind vibrația buzelor.
Exemple de studii mai elaborate a capabilității sonice a acestei categorii de instrumente există din perspectiva digeridoo-ului australian cu diverse elemente de analiză, forma conică sau cilindrică fiind determinanta asupra impedanței sonore si notelor pe care aceste instrumente le pot cânta.
Lungimea dă posibilitatea de a scoate note mai joase, însă e mai greu de suflat în ele, cele mai lungi tulnice, de 3m, devenind nepractice pentru transport.
În aceeași zi, mai târziu
Înapoi pe scena cu cortinele trase din căminul cultural, încercăm să descoperim diferitele tipuri de tonuri pe care instrumentul este (sau nu) capabil să le scoată; atât instrumentul, cât și interpretul. Doamna Maria este cea mai experimentată tulnicăreasă. De la prima întâlnire de lucru, tulnicul ei se aude cel mai limpede. Are o rezonanță bună.
Dar acest lucru este foarte subiectiv, pentru că așa cum urma să descopăr în zilele viitoare, pe zi ce trecea, fiecare dintre tulnicărese își îmbunătățea stilul de cântat.
Prima sesiune de lucru, la fel ca și celelalte, s-a bazat pe a înregistra diferitele cântări tradiționale pe care le-au învățat tulnicăresele și care datează de secole. Fiecare din ele interpreta în diferite maniere, ritmuri și tonalități, anumite cântece scurte cu care au crescut, sau pe care le-au învățat de la predecesori. În paralel, Milan lucra la o compoziție și testa diferite modalități de interpretare la tulnic. Se cântau note lungi, note medii, note scurte, ritmuri. Singură, apoi în doi, în trei, în patru, în cinci, în șase. De-a lungul rezidenței au existat câteva momente explozive de free-jazz, un soi de Art Ensemble of Avram Iancu, neoficial. Crescendo-ul notelor muzicale devenea „scară”, ca jargon intern dezvoltat pe durata rezidenței.
Întrucât e un instrument de suflat, cântatul la tulnic presupune plămâni tari și o respirație folosită și repartizată cu atenție. Nu poți să cânți mai mult de jumătate de minut fără pauză. Într-o zi, în cadrul unei sesiuni de lucru, tulnicăresele au ținut împreună un sunet lung, continuu, fără pauze, timp de aproape zece minute, printr-o impresionantă alternanță de forțe vii ale naturii. Și atunci, ca și acum, sunetul tulnicelor alternând – pentru a crea o ploaie de sunet continuu, care curge fără oprire, la fel ca Arieșul de lângă noi – evocă o stare de transă, de introspecție, de comuniune cu natura, de legătură directă cu pământul de sub noi, de meditație, de căutare a profunzimii, a rădăcinilor, a esenței, a ceea ce e important. Deși este limitat în redarea unui număr mare de tonuri și armonii, tulnicul ascunde o complexitate sonică extrem de curioasă, influențată în mod direct de abilitățile fizice ale celui (sau celei) care cântă.
Joi, 9 mai
Azi am stat mai mult timp în casa de cultură. Pe lângă ce s-a lucrat ieri, astăzi tulnicăresele au cântat în același timp, fiecare „ce vrea”. Fiecare din ele cunoaște anumite cântări. La un moment dat au început să cânte toate în același timp. S-au creat niște momente extraordinare de haos, la baza căruia sălășluiește frumusețea scufundării în abis, îmbrățișarea necunoscutului și a nesiguranței, depășirea oricăror bariere, practic o fatalistă explozie de accident și unicitate. E ca și cum am luat o felie din tortul înțelegerii cosmicului.
Vineri, 10 mai
Aceste descătușări de energii divine, cosmice, care au plutit prin aer, pe unde sonore, pe durata sesiunilor de lucru, au fost cu atât mai sincere cu cât trebuie menționat faptul că aceste tulnicărese nu sunt muzicieni profesioniști. Nu a studiat niciuna la vreo școală de muzică, iar studiul asupra tulnicului a fost făcut individual. Aceste cântări nu sunt scrise pentru a servi drept compoziții muzicale, ci sunt transmise prin viu grai, din generație în generație. Sunt învățate „după ureche”.
Sâmbătă, 11 mai
Azi e soare și profităm de asta. Zilele trecute a fost înnourat și pe alocuri a plouat. De altfel, aici plouă mai tot timpul. Din cauza vremii de munte, nici nu poți cultiva prea multe tipuri de legume; în mare parte doar cartofi.
By loading the video, you agree to YouTube's privacy policy.
Learn more
Pe lângă exercițiile pe care le repetăm deja zilnic și cântările care apar una câte una, ca un soi de mantră, azi am înregistrat în aer liber, în curtea din spatele căminului cultural. Sunetul de tulnic se propagă mult mai bine în aer liber decât în interior, pentru că nu mai există ecou. Tulnicul este aici, lângă râu, în elementul lui, ca un pește în lac; este, conform tradiției, într-o perfectă comuniune cu natura. Sunetul tulnicului se sparge de copaci, de verdeață, de pietrele din râu.
După amiază urcăm cu mașina pe muntele Găina. După un drum aventuros de aproximativ jumătate de oră cu mașina (și probabil cam patru ore pe jos), ajungem pe vârful muntelui, unde un bust de-al lui Avram Iancu veghează asupra comunei și a locuitorilor ei. Pe timpul verii, în preajma sărbătorii Sfântului Ilie (pe 20 iulie sau în cea mai apropiată duminică de ziua Sfântului Ilie), aici are loc târgul de fete de pe muntele Găina, o sărbătoare devenită tradiție la care participă anual mii de oameni, localnici și turiști. Conform tradiției, la târg participă fetele de măritat sau fetele mari care vor sa fie pețite de feciori. Pregătirea pentru această sărbătoare poate să dureze ani de zile pentru fetele care aduc și zestrea primită de la părinți și rude, împachetată în lăzi de zestre sculptate cu diferite motive florale. Crucea lui Avram Iancu de pe vârful muntelui Găina a fost clădită în 1925 și ridicată de către Regele Ferdinand împreună cu Regina Maria. Ulterior, crucea a fost distrusă de militari și înlocuită cu un bust al lui Avram Iancu și o cruce de mozaic.
Duminică, 12 mai
Astăzi luăm o zi de pauză de la întâlnirile de lucru.
Ne trezim cât putem de devreme pentru a merge la biserică. Reușim cu greu să ajungem la încheierea slujbei, când preotul (venit în sat în urmă cu doi ani) ține predica de final al slujbei de duminică.
Biserica este ridicată pe un delușor și nu pare să adăpostească mai multe de 200 de persoane. Are două intrări, una pentru bărbați și alta pentru femei. Nu se știe exact cine și de ce a decis acest lucru; doamnele din sat spun că „așa a fost orânduirea. Femeia e femeie, bărbatul e bărbat.” Ne infiltrăm înăuntru, pe la ușa bărbaților.
Preotul face un ultim anunț, înainte de a-și lua rămas bun pentru azi de la enoriașii săi. Am tremurat pentru o secundă că urmează vreun circ electoral (s-au mai constatat cazuri în care preoții comunităților se implică – mai mult decât trebuie – în politică), dar nici vorbă de așa ceva. E un anunț oficial primit de la primărie, conform căruia de la 1 iunie toți locuitorii comunei trebuie să înceapă să recicleze deșeurile selectiv. Sacii de gunoi plini doar pe jumătate nu vor fi ridicați. Iar deșeurile trebuie sortate pe plastic, sticlă și metal, deși statul român nu a oferit o logistică necesară colectării selective a deșeurilor. Așa că fiecare trebuie să se gospodărească singur.
În biserică, bărbații stau în prima jumătate, iar femeile în a doua; unele stau la balcon, între care și doamna Jeni / Eugenia, care cântă în corul bisericii. În aer plutește un sentiment de comuniune, de pace, de înțelegere. Preotul vorbește rar, calm dar vehement. Este tânăr, dar are autoritate în comunitate și este cel puțin la fel de important în fața oamenilor ca și primarul. Are privirea inteligentă. În spate o zărim pe doamna Maria, care ne zâmbește, în timp ce ascultă cu atenție vorbele preotului. Nu întrezăresc urme de smerenie din aceea toxică, îmbuibată în alcool, peste care mai dai în cadrul unora din cele mai sărace comunități, de pildă în multe sate din județul Vaslui, unde am crescut până la vârsta de 19 ani. Firește, aceste însemnări sunt foarte puțin semnificative, întrucât reprezintă părerile subiective ale unor turiști care stau aici doar câteva zile, fără a se confrunta de fapt cu vreuna din problemele comunității.
După cum aveam să aflăm în zilele viitoare din discuțiile avute atât cu tulnicăresele, cât și cu localnicii, viața nu e roz deloc în munții Apuseni. Pensiile sunt mici, nu mai există locuri de muncă, tineretul a plecat sau e pe picior de plecare.
Doamna Jeni îmi spune la un moment dat, zâmbind nostalgic, că ar trebui să mai vină un Avram Iancu acum, care să salveze comunitatea, să taie din pensiile și salariile miniștrilor și ale politicienilor și să crească pensiile și salariile poporului. Discrepanța, spune ea, e uriașă.
O parte dintre tineri fie s-au mutat în Alba Iulia (sau în alte orașe din țară) și și-au păstrat casele de aici ca reședințe de vacanță, fie au plecat de tot din țară și mai revin anual, vara, în vacanță. Cu toate acestea, nimeni nu se plânge. Viața e grea, da, la fel cum apa e udă. Trecând peste asta, este limpede efectul pe care îl are muntele și istoria locului asupra lor. Pare că fiecare ascunde în sine un soi de înțelegere a vieții, acceptare (fără resemnare), deslușire a esenței, comuniune cu sinele profund, cu natura, cu elementele primordiale ale vieții. Nu se plânge nimeni. Nici doamna Maria, de 82 de ani, care spune că pe vremea ei nu exista depresie, nici doamna Jeni, poștărița satului, 53 de ani, cu spirit revoluționar, nici fetele de 14 ani, Mihaela și Ramona, foarte ancorate, așa cum e și firesc, în contemporaneitatea tehnologică, nici mister John (domnul Ion), un localnic cu care ne întâlnim zilnic și care preferă să bea o bere la pet de 2,5 litri (care costă 6,5 lei), decât 5 beri a câte 3 lei (care costă 15 lei), căci economisește 8,5 lei, din care, eventual, își mai poate lua încă un pet la doi litri jumătate.
După biserică, vizităm muzeul Avram Iancu, aflat în apropiere. Este casa memorială a celui mai iubit personaj din istoria ultimelor secole ale Transilvaniei. De altfel, chiar și aeroportul internațional din Cluj Napoca tot Avram Iancu se numește. În muzeu se găsesc copii (sau și documente originale) ale însemnărilor istorice de-ale lui Avram Iancu, testamentul lui scris, o serie întreagă de costume populare, unelte de agricultură, războaie de țesut, coșuri împletite, săbii, greble, sape, opinci, o căruță, buciume și tulnice.
În cealaltă încăpere se află o cameră de zi specific românească, de acum două secole. Urmează o librărie și o mică biserică, intimă, unde încap cam 100 de oameni înghesuiți. Acustica sunetului este impresionantă, datorită carpetelor moi, dar ferme, de pe jos, și a faptului că tavanul este destul de jos. În stânga există și un mic altar, iar în dreapta un rând de scaune dispuse pe ambele părți.
„La 1 mai 1848, numeroasa ceată a moților s-a întors acasă, condusă de Avram Iancu. În munți, Iancu a început să mobilizeze românii pentru participarea la a doua Adunare Națională de la Blaj, programată pentru 3/15 mai 1848. Moții nu au mai așteptat deciziile politice ale austriecilor sau maghiarilor, ei încetând din proprie inițiativă să se mai considere iobagi. Au refuzat să mai presteze slujbe iobăgești și să mai plătească taxele urbariale. Starea lor de spirit neconvenind autorităților maghiare, șpanul Lazar a fost trimis la 5 mai 1848 la Vidra de Sus, pentru a vorbi românilor. Fiind o zi de duminică, oamenii erau la biserică. Șpanul a încercat să le vorbească, dar a fost întrerupt de moți. Aflând că li s-a citit românilor o proclamație, a cerut-o și aceasta i s-a dat și citit de către Alisandru Iancu, tatăl lui Avram. În încheiere, Avram Iancu a adăugat de la sine: Românii nu vor cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari ca să și-o stoarcă prin luptă.” – Dragomir Silviu (1968) – Avram Iancu, ediția a II-a București.
Avram Iancu este o figură proeminentă istorică, ce a lăsat urme adânci în cultura Transilvaniei. Înainte de toate, însă, este un om, cu bune și cu rele. Exacerbarea lui naționalistă a fost amplificată mai ales în perioada comunistă, când practic, tot ce a putut fi considerat incomod în biografia lui Avram Iancu a fost trecut în plan secund, iar liderul revoluţionarilor transilvăneni de la 1848 a rămas în istorie doar drept „Crăişorul Munţilor”.
Această imagine idealizată de-a lui Avram Iancu o regăsim peste tot în sat. De altfel, există multe controverse în istoria biografiilor și a însemnărilor despre el, la fel ca despre toți marii conducători din istoria României; avea o iubită unguroaică, și cu toate că a fost avocat, a simțit nevoia să se impună prin violență. Armata lui a comis niște atrocități înfiorătoare comunităților maghiare din Transilvania.
„O armată de 15.000 de oameni sub comanda lui Iancu şi-a stabilit tabăra între satul Unirea, pe care l-au ars, şi Turda, la aproape 10 mile pe o parte, în timp ce o altă armată de 10.000 de oameni sub conducerea lui Micaş se vedea de deasupra satului Agârbiciu, la doar câteva mile de ceilalţi. Un grup de români a înconjurat satul, a pus mâna pe toţi ungurii maturi, 120 de oameni paşnici care nu făcuseră niciun rău nimănui, şi, provocaţi, se spune de preotul român, i-au dus legaţi la capătul satului şi i-au ucis cu sânge rece unul după altul”, scria nobilul englez John Paget, căsătorit cu o aristocrată unguroaică din Cluj. Englezul implicat în revoluţia maghiară a povestit în volumul „Revoluţia din 1848 – 1849 în Transilvania şi Ungaria, văzută de John Paget”, cruzimile armatelor revoluţionare din Transilvania.
Timpul finisează istoria și pentru că orice popor are nevoie de niște figuri importante în care să creadă, Avram Iancu rămâne un personaj emblematic pentru cultura Transilvaniei, sădită în munții Apuseni.
Luni, 13 mai
Milan lucrează la compoziție. În salonul pensiunii în care ne aflăm, un grup de aproximativ zece muncitori stau la masă și ascultă muzică lăutărească, manele și pop. Din grup iese în evidență Paris, care a stat 6 ani în Australia și vorbește engleză.
Ceva mai târziu, în cadrul sesiunii de lucru, apar în peisajul sonic noi tipuri de interpretare, armonii, tehnici de cântat, urcarea și coborârea notelor muzicale dintr-o suflare, suflări ritmice, constante și repetitive, suprapuse dar și nesuprapuse, armonii tonale, dar și atonale. Procesul descompunerii, deconstruirii și demitizării acestui instrument este o provocare și o aventură, un salt creativ în necunoscut, în nesiguranță, în incertitudine. Există poate chiar zeci de variante de abordare, dar care e cea mai bună? Care e cea corectă? Care e cea care funcționează, care poate pune în valoare? Ce vrei să transmiți, de fapt, prin asta?
Firește, corectitudinea politică de astăzi slăbește elanul creativ, dar tot din realitatea din sat descopăr că sinceritatea, onestitatea, simplitatea, sunt lucruri care primează, care au importanță, care stau ca piloni de susținere în momentele de cumpănă (tot mai dese în zilele noastre) pe care omenirea le are legate de sensul propriei existențe și, în ultimă instanță, de sensul vieții în general.
În măsura în care crezi în ele, aceste valori ale tradiției, ale moștenirii tale culturale, ca individ, îți vor sta alături dacă vreodată vei căuta undeva în interiorul tău – sau în exterior – un sens al identității, al apartenenței la o cultură, la un popor, la niște valori. Departe de mine vreun discurs cu iz naționalist (că tot vorbeam de corectitudinea politică mai sus).
Marți, 14 mai
Doamna Maria ne-a adus clătite.
Azi a fost probabil cea mai productivă zi de până acum. Într-un fel e și firesc, pentru că acum am dezvoltat un soi de intimitate, am petrecut deja câteva zeci de ore bune împreună, testând diferite tipuri de a cânta la tulnic, dar și povești legate de instrument, de viață, de Avram Iancu, de istoria lor, ca grup de tulnicărese care au cântat de-a lungul anilor prin toată țara, iar unele dintre ele, între care și doamna Maria, și în străinătate (Austria, Zagreb, Elveția, Serbia).
Din punct de vedere muzical este încă dificil de spus ce direcție poate lua întregul produs, întreaga compoziție. La fel ca în orice act creativ, foaia e întotdeauna albă și poate rămâne așa mult timp până apare momentul divin al creației. Firește, poți să faci ceva care să funcționeze, care să aibă sens, formă, valoare. Dar o poți face într-un mod, sau o poți face într-un alt mod, în care să ții cont de un soi de etică a muncii. Milan îmi spune că lui îi este foarte ușor să facă din aceste înregistrări un album, o compoziție. Partea dificilă, provocatoare, este legată de show-urile live pe care le va susține grupul de tulnicărese împreună cu el în Belgia.
Întrucât proiectul îmbrățișează aspectul experimental și expresia contemporană în muzică, concepte precum bun sau rău, greșit sau corect, încep să devină fade. Într-un ton pozitiv, orice va fi, va fi bine.
Miercuri, 15 mai
Doamna Jeni ne-a adus plăcinte.
S-a înregistrat și astăzi, după deja instalata rutină de câteva ore zilnice. Există o evoluție generală, iar în fiecare nouă zi, tulnicul scoate, parcă, alte sunete. Ne gândim că o dacă mai ascultăm câteva ore de tulnic, o să o luăm razna. Uneori sunt mai clare, alteori apar armonii noi, pe care aceeași tulnicăreasă nu le putea cânta (sau nu înțelegea ce încercam să-i propunem să cânte) la primele întâlniri de lucru.
Azi am mers în Arieșeni pentru a-l cunoaște pe unul din puținii făuritori de tulnice din zona munților Apuseni. Domnul Mircea stă undeva retras, aproape de culmile munților, împreună cu familia. Ajungi doar cu o mașină 4×4 la el, sus, mai ales că a plouat zilele astea. Până la el urcăm agale 5 persoane într-un Opel break, în viteza a doua, iar pe alocuri doar în prima viteză. Se va întuneca în curând, așa că abia mai deslușim orizonturile pline de munți împodobiți cu brazi și verdeață. Priveliștea din fața casei domnului Mircea, făuritorul de tulnic, este sublimă. Ne invită în atelierul lui, dar pe drum ne servește (de ce nu?) cu țuică. Face tulnice de 10 – 15 ani. Atelierul lui e plin cu scule de toate felurile și pe masa de lucru sunt câteva tulnice de diferite dimensiuni și culori. Unele sunt date cu lac, mai mult estetic și să fie mai rezistente, iar altele sunt albe.
„Tulnicul nu trebuie expus la soare”, ne spune domnul Mircea, în timp ce începe să meșterească la un tulnic mic, pentru a ne arăta care e procesul. Tulnicele la care poți cânta trebuie să aibă minim doi metri, chiar doi metri și jumătate spre trei metri. La un tulnic se lucrează pe etape, timp de câteva zile. Mai întâi, tulnicul – după ce a fost construit – se scobește, apoi se pune la uscat cam o săptămână, și apoi iar se mai scobește. Ulterior, pentru a fi mai rezistent, dar și din punct de vedere estetic, se lăcuiește. El nu știe să cânte, dar doamna Maria Ana Gligor (figură proeminentă în cultura tulnicului, inclusă în patrimoniul uman viu al UNESCO) vine și îi „acordează” tulnicele. De altfel, tot ea este cea care cumpără mare parte din tulnice.
Atât domnul Mircea, cât și soția lui, care apare ulterior la ușa atelierului, sunt de părere că viața e frumoasă aici. „Dacă vrei, ai ce să muncești.” Suntem la altitudinea de 1848 de metri. Soția lui ne povestește că iarna, când vine zăpada, sunt aproape îngropați; zăpada atinge și 5-10 metri în unele locuri, unde vântul bate mai puternic. Îi întrebăm ce părere au despre tulnic, o să dispară? Sunt de părere că tulnicul a murit deja, sau e pe ducă, oricum; tinerii nu mai sunt interesați să cânte.
„Tineretul pleacă. Merge undeva unde să își facă un trai mai bun decât în zonă. Aici nu pot face absolut nimic.” Ne spune că gheața le-a distrus culturile agricole. Între timp, tulnicul finisat de domnul Mircea începe să capete formă. Îl întrebăm dacă nu îi este frică de animale sălbatice pe aici? Glumește că în afară de lupi și urși, nu. De fapt, nu prea sunt nici lupi, nici urși prin acești munți; pe aici se găsesc mai degrabă vulpi și porci mistreți.
Joi, 16 mai
Azi a avut loc ultima ședință de lucru. Au fost momente emoționante, se simțea nostalgia care plutea în aer.
După amiază am mers cu Milan să sărbătorim la barul din sat pe care nu l-am mai găsit deschis la sosire. Deși e 4 după amiaza, în stradă petrecerea pare a fi în toi, cu sârbe populare și manele. Barul e la etajul 1, deasupra unui supermarket. Are aparate de joc, așa zisele „păcănele”, și un balcon. Ieșim pe balcon și apar sub noi, doi copii care ne cer 5 lei. Nu un leu, nu doi, ci cinci. Îi dau cinci lei, iar la zece minute, apar alți trei copii care vor și ei bani. „Pentru suc”. Mă duc la bar, le iau suc, iar între timp, un localnic la 40 de ani, cu un singur dinte rămas în gură, îmi strânge mâna, bucuros să ne cunoască. Vrea să ne ofere de băut, dar refuzăm politicos. Ne spune că asta e viața lui, „i-a plăcut să bea cerneala, în loc să o folosească.”
—
Proiectul este încă în lucru. În urma rezidenței au rezultat aproape 20 de ore de înregistări făcute cu tulnicăresele. Milan W. va selecta cele mai bune părți, pe care le va folosi în compoziția întregului show (aproximativ 45-50 de minute). Aceste părți le vor fi trimise și tulnicăreselor în lunile ce urmează. Ele vor avea denumiri specifice și o cronologie specifică asupra unui show, precum și întreaga compoziție.
Mulțumiri: Christoph Hammes (Europalia), Cătălin Rogojinaru (Institutul Cultural Român), Marcel Chirițescu (directorul casei de cultură Avram Iancu), tulnicăreselor (Maria Coroiu, Floare Stan, Eugenia Gavră, Lenuța Fiț, Ramona Pogan, Mihaela Lazăr), și nu în ultimul rând, doamnelor de la chioșcul din sat care ne-au împrumutat caloriferul.
*citește versiunea în limba engleză pe The Attic.
Published July 31, 2019. Words by Dragoș Rusu.