Constantin Rusu – relația dintre om, mediul social, natural și spiritual

Constantin Rusu este un artist plastic român, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. A câștigat numeroase premii, a obținut burse și a participat la rezidențe artistice internaționale, arătând continuu manifestarea sferei sale de interes în arta vizuală.

Artistul este preocupat de relația dintre om, mediul social, natural și spiritual, iar această zonă de interes include investigarea dinamismului în vizual și a contrastului dintre umbră și lumină. Acestea au stat la baza unei serii de lucrări care au avut ca element grafic central săgeata. Contrastul lumină umbră este reinterpretat, conceptul de clarobscur este transpus în relația dintre ordine și dezordine, lizibil și ilizibil. Aceste forme reprezintă vectori activi în construirea realității și prin intermediul semnului grafic, în construirea imaginii.

Pornind de la ultimele sale expoziții, am vorbit cu Constantin Rusu despre influențele care caracterizează pictura sa, cu accent pe descompunerea și compunerea prin pictură a compozițiilor muzicale.

Inspirat inițial de pointilism și impresionism, ai descompus și recompus prin pictură câteva compoziții muzicale. Ce stă la baza acestui demers?

Descompunerea și recompunerea reprezintă un exercițiu pe care îl fac adesea. Sugerarea unui traseu muzical prin gesturi picturale implică o reașezare a unui conținut, ținând cont de limitările fizice inerente. Astfel, reducția și selecția, pe care sunt nevoit să le fac în actul performativ, implică o reordonare și o recompunere. În general, inspirația este primită pe fondul unor experiențe cumulative. La baza demersului transpunerii muzicii, a trăirii muzicii, în vizual, stă însăși existența muzicii. Există conexiuni de ordin intelectual cu unele compoziții muzicale, deci conexiuni raționale, dar atunci când se trage linie rămân lucrările care marchează vieți, perioade istorice, momente. Iar acele lucrări sunt cele care creează reverberații, trăiri, în spațiul profunzimii umane.

Desenul sau pictura, realizate sub impusul trăirii muzicii, decurg de la sine – odată ce flacăra e aprinsă. Prezența de spirit și coerența rămân totodată importante pentru a decide care, din multitudinea de impulsuri, e cel pe care îl voi figura grafic și pictural. Întrucât eu fac o sinteză, fac alegeri rapide, în timp real, nu pot reprezenta tot ceea ce simt. Nu sunt descriptiv, încerc o sugestie a trăirii, nu pot descrie defalcat trăirea. Sugerez o hartă grafică personală, nu descriu muzica, nu reproduc sunete. Transpun vizual, sub forma unui ecou, trăirea sunetului organizat ca muzică.

Cum ai ajuns la simbioza dintre muzică și pictură? Care era relația ta cu muzica înainte de proiecte ca Ekphrasis. La Folia, unde ai explorat legăturile profunde dintre muzică și semnul plastic?

În 2010, după diverse experiențe muzicale, asociate în special cu rap-ul – aferent mișcării Hip Hop, am revenit la pasiunea din copilărie pentru muzica clasică: muzica de cameră, muzica simfonică, operă. Această pasiune a fost alimentată și întreținută de bunicul meu, arhitectul Dinu Theodorescu, iubitor de muzică clasică, în special operă. Pe toată perioada școlii generale și gimnaziale, între 1994-2002, bunicul mi-a dăruit periodic casete copiate după colecția lui, cu cele mai bune interpretări ale compozitorilor Beethoven, Mozart, Brahms, Rachmaninov, Verdi, Bach, tot ce era mai bun în interpretări de valoare. Țin minte grija cu care nota, pentru fiecare casetă, toate piesele înregistrate, cu toate datele legate de compozitor și compoziție. Încă le am, dar sunt mulți ani de când nu le-am mai ascultat.

Începând cu 2010, după o pauză de câțiva ani, am revenit la vechile opțiuni muzicale. Schimbările au adus două consecințe majore: am învățat să cânt la fluierul românesc și am început să merg foarte susținut la cât mai multe concerte la Filarmonică, la Operă, la Sala Radiodifuziunii Române, dar și la alte manifestări muzicale interesante. În centru erau, și încă sunt, muzica clasică, jazz, muzica veche românească, muzica bizantină. Am devenit foarte apropiat de muzica clasică. Asta, la vârstă matură, a deschis niște orizonturi foarte importante, la nivel uman și profesional. În 2014, am început să desenez în timpul audiției muzicale. Inițial, desenele erau în carnete de mici dimensiuni, cu grafit pe hârtie. Am desenat și după înregistrări, dar maximum de intensitate l-am simțit când între mine și interpret nu era decât aerul.

În august 2017, în strânsă colaborare cu compozitorul Peter Vukmirovic Stevens, am realizat o serie de partituri muzicale ce integrează elemente grafice. Am folosit notația muzicală clasică intercalată cu notație grafică sub forma desenului realizat de mine. Notația clasică este punctul de plecare, ca temă muzicală fixă, iar pe baza părții grafice interpretul construiește o interpretare personală. Am prezentat demersul în cadrul Muzeului Galentz, din Erevan, sub titlul propus de Peter, Ekphrasis. O sinteză de muzică și artă vizuală. Cuvântul ekphrasis a rămas un termen cheie sub care am continuat să reunesc muzica și arta plastică.

A urmat expoziția Ekphrasis. Visual Music, de la Etaj artist run space, în martie 2019. Pentru prima dată, am dezvoltat o acțiune de tip performance, în colaborare cu flautistul Ștefan Diaconu. Performance-ul a avut la bază recitalul susținut de Ștefan Diaconu și flautista Daria Tofănescu, care a inspirat răspunsul meu în desen. Gestul desenatorului a fost pus în relație cu gestul muzicianului în mod direct, în timp real.

Ascultând înregistrări am realizat trei lucrări importante. Una dintre ele este un desen de mari dimensiuni, ascultând Rapsodia română nr. 1, de George Enescu. Celelalte două lucrări sunt pictură în ulei pe pânză, realizate ascultând compoziția domnului Dan Dediu, Elegia minacciosa (con Gnossienne-Mandala) și compoziția lui Sebastian Androne-Nakanishi, Certo, con Flauto! – în interpretarea lui Ștefan Diaconu, flaut solo. Inițial am audiat piesele celor doi compozitori contemporani în concert, la Ateneul Român, în timp ce desenam în tuș.

Folosesc ca semn plastic săgeata, la nivel de limbaj vizual. Am dezvoltat un sistem propriu, de natură să exprime energia sufletească, diverse manifestări ale duhului, starea, atitudinea în mod direct, sub forma unei rețele de linii-săgeți. Săgețile indică acțiunea unor forțe și contra-forțe, uneori în armonie, alteori în dezacord, care, în ansamblu, creionează un peisaj sufletesc spiritual-mental. În cazul gestului plastic animat de trăirea muzicii, principiul rămâne același, iar în relație intră și aportul muzicii.

Inițial ziceam sinergie. Se poate spune și simbioză între muzică și desen, sau pictură. În ceea ce mă privește, această relație nu a avut la origine un construct conceptual, ci nevoia, pasiunea. Am avut șansa de a cunoaște muzicieni buni, cu deschidere interdisciplinară, ceea ce mi-a dat încredere și mi-a deschis noi orizonturi. Pentru mine, această simbioză este de natură firească, muzica mă ajută, mă susține. Muzicienii au primit cu interes colaborarea cu mine, desenatorul, pictorul. Au fost surprinși de experiența de a vedea cum o lucrare de pictură sau un desen iau naștere ca răspuns la muzica pe care ei o însuflețesc.

memoria nu este ruptă de niciun fenomen petrecut în ființa umană.

Astfel de manifestări ale sunetului în arta vizuală sunt asociate adesea cu sinestezia. Poți spune despre tine că vezi sunetul?

În intensitatea trăirii mele de copil nu existau granițe fixe între sunet și imagine, ci totul se conecta într-o conștiință creatoare, care îmi era dată de Cineva. La vremea aceea, acea conștiință descoperea legi, relații, trăiri, principii, pe care le înmagazina pentru mai târziu. Așadar, în mod plenar, sunetul și imaginea se întâlneau și erau înțelese în mod unitar, nu fragmentar. Această percepție se transforma în puternice trăiri, stări sufletești, pe care multă vreme mi-a fost foarte greu să le discern și să le înțeleg. Aceste încercări, dificile pentru un copil, mi-au construit un fel de percepție în care sunetul este culoare, văzul este auz, și așa mai departe. Este o conștiință care unește elementele percepute prin simțuri, decodificându-le într-un sens unitar, esențial. Deci, eu când aud un sunet nu văd propriu-zis o culoare, dar pot simți o culoare.

Care este diferența dintre cum sunt evocate ritmul, structura și tonul în muzică, respectiv în pictură?

Legile fizice, la nivel de principiu, sunt similare: toate tipurile de reverberație aparțin aceluiași univers. Însă, desigur, există particularități. Muzica este foarte directă și ne-mijlocită, ca formă de expresie. Eu experimentez aceste realități, întrucât mă desfășor în ambele domenii: muzică și artă plastică. Muzica nu este o convenție cu prea multe filtre, ci se apropie mai mult de esență, pe când pictura sau desenul implică o convenție mai elaborată, pentru a genera un spațiu. Muzica este însuși spațiul. Pictura este mijlocul pentru a ajunge în spațiul sugerat de creatorul ei, iar conexiunea nu este atât de directă. Necesită un efort mai mare, cred.

Este mai importantă trăirea intuitivă, autentică, a artistului plastic, decât acuitatea știițifică a unei transpuneri exacte, în funcție de nu-știu-câți parametri tehnici. Ideea este de a transpune esențialul, nu de a face exerciții de virtuozitate de limbaj, sacrificând ceea ce este cel mai important. Există un cod cu care lucrez, un cod de limbaj, care articulează sub formă de gest pornirea izvorâtă din ceea ce trăiesc ascultând muzica. Ritmul, structura, intensitatea sonoră, intervalul, alterațiile, găsesc corespondent în alegerile punctuale pe care le fac, sub inspirația muzicii. Dar nu aș putea face un manual în care să prezint codul de limbaj, pentru ca alții să îl folosească. Pot exprima anumite principii, dar totul ar fi rece și inutil. Există o multitudine de aspecte, necuantificabile în parametri raționali, care scapă. În acest tip de demers, cu atât mai mult contează omul, persoana, experiența și amprenta personală. Este relativ? Da, foarte relativ. Relativ la starea sufletească, mentală, psihică, educație, inspirație, virtuozitate tehnică, pregătire formală profesională.

Stimularea tușei pornind de la muzică este automată sau există și o imagerie pe care o creezi exclusiv conform stilului pictural propriu?

Gestul pictural, în urma cărora rezultă tușe, este animat dinlăuntrul meu. În funcție de starea mea lăuntrică, gestul capătă anumite valențe. Lucrurile acestea sunt tainice, misterioase, eu însumi nu le stăpânesc. Dar, ceea ce pot stăpâni este domeniul alegerilor pe care le fac în viață, care îmi influențează în mod sigur dinamica interioară sufletească. Deci, pe cale de consecință, pot controla ce lucrări fac prin alegerile de viață pe care le fac, prin modul meu de viață. Dincolo de influența irezistibilă a muzicii, contextul general al vieții pune o pecete asupra gestului pictural. Însăși alegerea muzicii și, după aceea, asimilarea, trăirea ei, sunt în mod nemijlocit influențate de viața pe care o duc.

În ceea ce privește stilul, eu nu am un unul anume. Mai mult, pentru mine stilul în artă nu reprezintă o problemă. De exemplu, nu consider Impresionismul și Pointilismul ca fiind stiluri, ci moduri de a privi lumea. În demersul artistic nu stilul este cel căutat. Dacă sunt un perpetuu căutător, care odată ce găsește ceva caută ceva mai bun, mai curat, mai simplu, nu mă opresc la stil, nu mă identific cu un stil pentru că m-aș limita.

Ce crezi despre existența altor simțuri sau combinații de simțuri pe care le experimentezi ca artist? Există în cazul tău și alte asocieri senzoriale?

Fără îndoială toate simțurile intră în relație. Eu lucrez mult în atelier, care este poziționat în oraș. Mai cântă câte o pasăre, dar se aude orașul, ca sunet continuu de fundal. Prin contrast, am pictat peisaj, în natură. Bogăția de senzații senzoriale este mult mai mare, pictând în mijlocul naturii. Să ne imaginăm de exemplu: în Sfântu Gheorghe, unde se varsă brațul Dunării în Marea Neagră, pe plajă, miros de mare, sunetul mării, pescăruși, nechezat de cai sălbatici care se scaldă în mare, lumină orbitoare, culoare, mișcare, vânt lin, plante care se unduiesc, căldura dogoritoare a soarelui. Lucrările rezultate: mici și, aparent, neimportante, înmagazinează multă trăire, multă experiență. Ulterior, acele mici lucrări au dus la o lucrare elaborată, de atelier, care de unde putea să răsară, dacă nu aș fi parcurs acea experiență?

Conform psihologilor, sinestezia e un fenomen care funcționează independent de memorie. Cum ai descrie această experiență, manifestarea muzicii în picturile tale?

Omul înmagazinează impulsuri, stimuli, reacții proprii, trăiri, imagini, diverse. Eu nu sunt la curent cu descoperirile despre sinestezie, dar logica mă îndeamnă să cred că memoria nu este ruptă de niciun fenomen petrecut în ființa umană. Chiar dacă, să zicem, sinestezia este un datum din naștere, informația memorată și prezentă undeva în profunzime intră în ecuație. Memoria este un mister, iar modul cum interferează cu diverse aspecte și fenomene umane cred că va presupune mereu enigme pentru cercetători și psihologi.

Memoria este un subiect de interes și studiu pentru Andreea Albani, în demersul ei pictural și în desen. Cu ea am discutat lucruri interesante pe acest subiect, din perspectiva noastră, de pictor. Stratificările specifice lucrărilor ei înglobează experiențe artistice succesive, așa cum în memorie se așază experiențele de viață.

Omul este foarte sensibil la muzică. Prin muzică se fac veritabile „operații” sufletești – unele spre boală, suferință, altele spre tămăduire, liniște, echilibru.

Atunci când traduci muzica în pictură, cât de ușor este procesul prin care descrii nota muzicală, ritmul, armonia etc.?

Nota muzicală poate fi sugerată prin înălțimea la care desenez semnul. Ritmul poate fi sugerat prin tensiunea liniei și prin structura, modul de alăturare a semnelor. De asemenea, lungimea liniilor are o influență. Armonia sau disonanța pot fi sugerate prin modul în care se așază liniile unele față de celelalte. Intensitatea poate fi sugerată prin grosimea liniei și viteza, amploarea gestului meu. Ceea ce am scris până acum se aplică în desen. Dacă e vorba de pictură, intră în ecuație și culoarea, structura pastei picturale, mult mai multe elemente. Deci, deși există câteva principii de limbaj, sunt atâtea posibile combinații între ele și atâtea variabile, încât e greu de formulat un cod precis. Taina trăirii sufletești este în centrul demersului meu. Trăirea irumpe pe pânză, iar muzica îmi relevă acea trăire, care să anime gestul meu pictural.

Este un motiv pentru care uneori alegi să realizezi lucrările în ulei, iar alteori în tuș?

Fiecare mediu de exprimare poartă o amprentă expresivă specifică. Desenul în tuș, cu pensula de caligrafie orientală, presupune mare libertate de expresie, versatilitate, prospețime, spontaneitate greu de egalat prin alte tehnici. Pictura în ulei are, pe de altă parte, încărcătură materială, are structură, implică mai mulți stimuli simultan – mă refer în mod special la culoare și la stimulii de ordin tactil.

Am realizat și lucrări în care am îmbinat desenul în tuș cu culoarea de ulei, iar rezultatele au fost foarte mulțumitoare, indicând că este o direcție bună de lucru. Spațialitatea aerisită, specifică desenului în linie, intră în relație cu materialitatea consistentă a uleiului, punând în ecuație noi variabile, cu bun potențial expresiv. Deciziile la nivel tehnic vin pe fondul muzicii, în relație cu dorința personală de a exprima o anumită piesă muzicală într-un fel anume. În cazul în care realizez o lucrare în fața unui public, sub formă de performance, iau în calcul și anumiți parametri tehnici, în funcție de situație, context și spațiu. Simt nevoia să reascult anumite piese importante pentru mine, lucrând în mod diferit pe marginea lor. În general nu urmăresc o tehnică anume, ci urmăresc exprimarea trăirii muzicii într-un mod cât mai expresiv, în cea mai potrivită tehnică pentru momentul respectiv.

Cum alegi compozițiile muzicale pe care le pictezi?

Muzica pe care o aleg corespunde alegerilor mele de viață. Aleg ceea ce simt că rezonează cu sufletul meu – exceptând momentele când, în mod voit, fac vreun scurtcircuit asumat, pentru a vedea ce rezultă la nivel de limbaj și expresie. Dar experimentele de tip scurtcircuit nu sunt relevante pentru publicul larg, din punctul meu de vedere, cu toate că am întâlnit uneori și oameni interesați.

Ceea ce contează, în mod vizibil, este Lucrarea. Prin Lucrare înțeleg rezultatul final, care în mod sigur înglobează întreg drumul parcurs până la ea, deci și toate experiențele și experimentele care nu se văd explicit. Contează esența, forța expresivă a lucrării. Rămâne scopul de a genera trăire, iar pentru a reuși o experiență de comuniune vie între compozitor – muzician – pictor – public, demersul se cere a fi limpede, simplu, puternic. Nu e loc de complicații și experimente în momentul întâlnirii cu publicul. Acelea se presupune că au fost deja epuizate în intimitatea atelierului.

În general am avut tendința să aleg piese de muzică simfonică dramatice, care pun probleme existențiale. Dar, de asemenea, am desenat ascultând lied francez, muzică de cameră, muzică contemporană destul de abstractă. Am desenat ascultând jazz. De asemenea, muzica iraniană, pe instrumente specifice, a inspirat niște desene surprinzătoare pentru mine, prin structura și prin dinamica lor. Sinuozitatea muzicii a imprimat gestului meu o dinamică aparte. Au fost momente și trăiri foarte speciale și puternice desenând în timp ce ascultam muzică de cor și muzică psaltică bizantină.

Spune-mi despre imaginarul creat de compozițiile picturale. Ce dorești să producă în ochii spectatorului vizual?

Urmăresc ca lucrarea să fie rodul trăirii mele, indiferent de rezultatul formal. Dacă doresc să trezesc o anumită stare în sufletul privitorului, la tehnica și modul de lucru, trebuie să fac ajustări, pentru că în foarte mare măsură muzica cere o anume abordare. În cazul unei acțiuni cu public, în cadrul căreia pictez alături de muzicieni, nu este vorba despre un spectacol ușor, de relaxare. Acea experiență poate fi interesantă, expresivă, poate impresiona și motiva în măsura în care omul din public se poate conecta la aceasta. În cazul în care publicul nu e dispus să asculte anumite piese, este greu de atins o comuniune, cu toate că fizic există prezență. Aici intră mai multe elemente în joc, printre care intuiția mea și a muzicienilor de a alege piesele potrivite cu contextul, publicul și, foarte important, cu propria stare sufletească – pentru a putea trăi la intensitatea cerută, pentru a avea ce transmite. Dacă artistul este însuflețit, acea însuflețire se transmite și publicului.

În cazul ultimei expoziții, Ekphrasis. La Folia, am colaborat cu clarinetistul Mihai Pintenaru și cu flautista Daria Tofănescu. În acest caz, eu am venit cu propunerea temei muzicale, întrucât era deja una dintre temele centrale ale expoziției. Inițial, în atelierul meu am realizat opt lucrări în ulei pe pânză ascultând piesa La Folia de Arcengelo Corelli, în interpretarea lui George Enescu, la vioară, acompaniat de pianistul Sanford Schlüssel. În 14 ianuarie 2020, cu ocazia performance-ului din cadrul vernisajului, Daria Tofănescu și Mihai Pintenaru au interpretat o variantă Folia compusă de Marin Marais, Les Folies d’Espagne. Daria a interpretat la flaut partitura lui Marais, iar Mihai a improvizat la clarinet pe marginea temei muzicale. Implicarea, pentru prima dată, a improvizației muzicale a generat un suspans continuu, surprinzător. Am fost puternic marcat de anumite momente, când simțeam că toți trei trăiam o esență comună. Filmul performance-ului păstrează ceva din atmosfera de atunci, prin sunet și reproducerea video a gestului pictural. Dar impactul și trăirea momentului nu poate fi captată, ci doar sugerată aproximativ, prin mijlocirea documentului digital.

Mi-aș dori ca spectatorul vizual, care simultan face și audiție muzicală, să fie impresionat până la lacrimi, să trăiască, să se bucure, să plece încărcat și cu poftă de viață. Consider că o Lucrare și-a atins deplin scopul chiar dacă un singur om pleacă cu starea aceasta – înseamnă că pentru acel om a fost Lucrarea.

Sunt anumite sunete pe care le preferi? De pildă, care evocă speranță, melancolie etc.? Ce fel de sentimente sau idei preferi pentru vocile vizuale din lucrările tale?

Prefer sunetele și temele muzicale cu care, la un moment dat, rezonez. În plan general, prefer muzica ziditoare, constructivă, nu muzica deprimantă, stresantă, pe care o consider destabilizantă și demolatoare. Omul este foarte sensibil la muzică. Prin muzică se fac veritabile „operații” sufletești – unele spre boală, suferință, altele spre tămăduire, liniște, echilibru. Există compozitori valoroși care au un dramatism puternic, însă nu de natură distructivă. Se pun probleme de gândire și simțire. Omul este provocat să iasă din comoditate, să trăiască. Brahms, Beethoven, Dvorak, Mendelssohn, Chopin pot fi încadrați cu unele dintre compozițiile lor în această zonă. Însă muzica nu se ascultă oricum, oriunde, oricând, oricât. Fiecare om are limite, dincolo de care trăirile, experiențele pot deveni ușor apăsătoare, ieșind din zona simțirii, empatiei și cunoașterii, intrând în zona tulburării, angoasei.

Ai artiști preferați care pictează inspirați de muzică?

Consider că, în principiu, pictura numită non-figurativă sau abstractă se apropie cel mai mult de muzică. Restrângerea mijloacelor de expresie, prin esențializare gestuală și geometrică, eliminarea anecdoticului și narativului, concentrarea exclusivă pe acordul cromatic, gama cromatică, raporturile compoziționale, dinamica spațială, dinamica gestuală, fac ca pictura abstractă să se apropie mai mult de tipul de abstractizare, pe care muzica o presupune. Cu excepția genurilor muzicale care sunt, în sine, narative, de exemplu opera, în general muzica transmite un impuls direct, nemijlocit. Pictura abstractă transmite mesajul în mod direct, nemijlocit de reprezentarea figurativă a formei prin reproducerea realității fizice. Pictura abstractă reprezintă realități imateriale, sufletești, asemenea muzicii, care nu descrie realitățile fizice, dar poate transmite trăirea și starea omului, a compozitorului și interpretului.

În general, dacă vine vorba despre arta vizuală ce se conectează cu muzica, rezonez cu pictura abstractă. Am câteva preferințe între pictori, printre care îi menționez pe Cy Twombly, Lee Krasner, Jackson Pollock, Franz Kline, Mark Tobey, Mark Rothko, Hans Hartung, Robert și Sonia Delaunay, Vasili Kandinski, Piet Mondrian, Paul Klee și prin extensie Juan Gris și Giorgio Morandi. Un pictor român preferat, despre care știu că era iubitor de muzică, este Marin Gherasim.

Alegoria lui Kandinski – sufletul uman ca ansamblu de coarde care vibrează, „cântă”, sub impulsurile cromatice create de pictor – este foarte sugestivă pentru modul cum funcționează percepția și trăirea sufletească.

Published August 04, 2020. Words by Carla Francesca Schoppel.