Interviu – viața muzicală a Anei Ularu
Andrei Bucureci a vorbit cu Ana Ularu despre muzică și muzicieni, filme, arta din viața ei și multe altele.
De când am văzut-o prima dată, am asociat-o pe Ana Ularu cu muzica. Foarte simplu, ca fan OCS în liceu, o știam drept fata de pe coperta albumului „Mâinile sus”. Și abia apoi am văzut-o în filme, în Magnatul, Italienecele și apoi, când eram în facultate, în rolul multipremiat din Periferic, un film din care mi-am dat seama că Ana este o actriță genială și feroce.
Pe cât de intimidantă poate părea în anumite roluri, Ana Ularu omul, este de o sinceritate și deschidere incredibilă. Pot să povestesc cu ea, după doi ani în care nu ne-am mai văzut și vorbit, ca și cum ultima dată ne-am intersectat ieri în club Control.
De cunoscut față în față ne-am regăsit tot datorită muzicii, a venit în studio-ul radio Guerrilla să ne încânte cu No Regrets, hitul ei cu proiectul electronic trip-hop, hip-hop, fusion, Blanoz. Nu am avut norocul să o ascult live și alături de Sunday People, dar mă bucur acum de melodiile și versurile ei excelente.
By loading the video, you agree to YouTube’s privacy policy.
Learn more
Inevitabil discuția noastră s-a centrat pe muzică, dar și pe rolul asumat de regizoare DIY (ce înseamnă să faci regie și producție de clip de indie rock alternativ în industria muzicală din România?), am povestit despre speranța în filmul documentar românesc, despre candidatul la Oscaruri, tragicul Colectiv al lui Alexandru Nănău și despre dragostea Anei pentru teatru. Ce e drept, părinții săi, Mihaela și Nicolae Ularu, sunt ambii scenografi reputați. Am atins în această discuție lungă și revelatoare subiecte sensibile precum cluburile din Berlin, unul din cele 5 locuri din lume unde Ana are adresa de rezidență, muzică și concertele care s-au mutat în online (Ana a fost ambasadoarea ediției 2020 a festivalului de muzică clasică George Enescu, care a avut anul acesta prima ediție online) și mai ales despre faptul că Ana este – „mama podcasturilor’’.
Ana Ularu joacă în piese de teatru din 2001, în filme din 1994, cânta și compune din facultate și profesional din 2010 și regizează din 2018. Oare ce surprize ne așteaptă în 2021? Acesta este un portret incomplet al unei artiste hiper muncitoare, într-o continuă explorare, și cu o carieră de invidiat în cinematografia internațională de pe 5 continente.
„Mama e primul și cel mai important critic al meu. Ea vede prima filmele și e cel mai temut critic. Nu am să uit niciodată senzația de a ști că era în sală la premiera de la Lolita.”
Nu mergeam în cluburi nici când eram adolescentă, nu îmi plăcea și nu mă simțeam bine în întuneric și în atmosfera aceea disperată.
Ce faci Ana? Pe unde ești? Locuiești și la Berlin acum?
Măi ce dor îmi e de București! Așa că nu îi vorbi spânzuratului de funie, eu sunt acum în Munchen și e ok. Dar măcar în orașe precum Munchen și Berlin nu ai cum să îți pese de vreme. Când mergeam, la Berlinale, adică când erau încă festivaluri în anii trecuți, wow, pare de necrezut, era un frig de înghețau pietrele și tot ne bucuram de oraș și experiență. Anul ăsta nu a fost la fel, a fost chiar cald la Berlinale, dar în general Berlinul e propria lui țară, are alte legi care îl guvernează și nu se aplică altundeva. Dar răspunsul este da, locuiesc și la Berlin. Pe de altă parte, oficial locuiesc la vreo cinci adrese în lume.
Îmi place Berlinul, este un oraș în care se poate trăi foarte frumos și foarte elegant, fără să ai neapărat treabă cu faimoasa cultură a cluburilor, cu care eu chiar nu simt că am vreo legătură. În mod paradoxal, viață mea e complet paralelă cu viața de noapte și clubbing. Să fie fericiți și sănătoși cei care se bucură de așa ceva, dar nu, mulțumesc. Nu mergeam în cluburi nici când eram adolescentă, nu îmi plăcea și nu mă simțeam bine în întuneric și în atmosfera aceea disperată. Îmi dă și dădea o stare proastă.
Legat de Berlin, este chiar comic cum am jucat în 2004 în filmul București Berlin și parcă a fost o presimțire că mă voi muta și trăi și aici, pe vremea aceea lucrând de acolo ziceam că este singurul oraș din lume în care m-aș muta vreodată. Dar între timp am cunoscut New Yorkul și Los Angeles-ul, dar recunosc că am rămas cu aceeași dragoste uriașă pentru capitala Germaniei. Interesant cum filmul acela, de acum 16 ani, a fost un fel de previziune, fără situația nefericită a personajului din film. Am ajuns să stau în Berlin, chiar foarte aproape de câteva dintre locațiile esențiale în care am filmat și să le recunosc, mai ales cât de mult s-au schimbat. Toate strassele și bautenele începuseră să însemne enorm de mult pentru mine de atunci și acum am confirmarea. Este vorba de chipul orașului, cartierașele mici, străzile, magazinașele, restaurantele, cafenelele, micile galerii de fotografie și saunele pe care le găsești concentrate la un loc, le descoperi de fapt. Un exemplu aparent banal este magazinul de flori, de unde eu îmi cumpăr des.
Dar sunt termosensibilă și nu mi-aș petrece în Berlin sau în Germania iarna. Asta dacă situația ar fi alta și s-ar putea circula fără restricții. Din punct de vedere al iernilor, am nevoie de căldură și am zis că mai bine dau o grămadă de bani și stau în Los Angeles sau probabil că am fi plecat în Portugalia, pentru că mie și partenerului meu nu ne place vremea de aici din zona. E genul de frig care îți îngheață sufletul. Uite iarna trecută am fost în Seattle la începutul lui ianuarie, unde filma partenerul meu și asta ne-a salvat de încă o iarnă berlineză. Eu nu am trăit frigurile clasice de aici, decât când veneam la vreun festival de film.
Ana, tu ai avut mai mult timp un middle name pe Facebook, Ana Key Ularu. De la ce vine, te reprezintă simbolul cheii?
Am avut numele ăsta pe Facebook pentru că AnaKey rimează cu anarchy. Era un mic joc de cuvinte despre anarhie și despre faptul că anarhia înseamnă mai mult decât cocktailuri Molotov și haos de dragul haosului. Dar de fapt conceptul este o utopie, în formă lui ideală e intangibil și mă fascinează poezia anarhiei. Cred că am rămas adolescență din anumite puncte de vedere și mă îndrăgostesc de frumusețea unei anumite retorici, de inteligență și visare. Oscilez între asta și sarcasmul tipic vârstei de treizeci de ani.
Nu poți doar să stai să bei cafe late și să mănânci avocado toast, să te plângi și să îți dorești să te muți la Berlin.
Ești o artistă activistă? Ți-a făcut plăcere să înregistrezi voiceoverul documentarului Portavoce, despre cultura de protest din ultimii cincisprezece ani din România?
Mă simt onorată că m-au invitat să fac voiceoverul pentru un documentar despre protestele din ultimii ani din România, dar a fost o implicare foarte scurtă pentru mine. Am făcut-o cu foarte mare drag, și mi-ar fi plăcut să mă implic mai mult, dar nu am avut cum, însă munca, căutările și efortul echipei este demn de tot respectul. Îi susțin pe Ruxandra și pe Henry, le mulțumesc și mă simt onorată că am contribuit. Ce aș putea spune este că eu cred în documentarul românesc, dar știu că ar trebui adusă o cultură de documentar mai puternică la București. Deja există inițiative foarte mișto precum a lor. Mă bucur că măcar mobilizare există, mergem și ne informăm la film. Potențialul în filmul documentar este uriaș.
Chestia cu activismul e că este un full time job, cere o dăruire totală, eu nu pot face asta acum. Îmi este teamă să mă numesc activist și mi se pare că este o capcană a artistului, actorului care își asumă o cauză și se face vizibil prin controvese și brusc devine lider de opinie. Eu știu prea puține despre activism, nu zic că nu citesc, nu compar opinii și nu încerc să aflu cât mai multe, dar consider că ce fac eu este de bun simț. Am alergie la injustiție, corupție și reacționez la statul de carton din România. Cred că activismul se manifestă altfel, prin sacrificiu, îți sacrifici viața socială și apartenența la un grup.
Îmi place să păstrez monogamia în viață personală, iar în viață artistică îmi place să explorez și alte zone decât actorie, să flirtez cu foarte multe idei. Mi se pare absolut normal ca cetățean al acestei lumi să știi ce se întâmplă, de exemplu acum mă simt vinovată că știu mai multe despre ce se întâmplă în Statele Unite cu alegerile decât în România. Nu de alta, dar mă leagă foarte multe de America și traiul meu, o parte din cariera mea depinde de ce se întâmplă acolo. Visul american moare cu horcăieli din 2016 încoace și nimic pe lumea asta nu se face fără o armată de acoliți. Un singur om nu are niciodată o asemenea putere să stăpânească fără generali mult mai periculoși. Și cred că este valabil și pentru ce se întâmplă în România.
De curând a fost aniversarea tragediei de la Colectiv și parcă nimic nu s-a schimbat în România. Îmi recomanzi documentarul lui Nănău, tu cum ai reacționat când ai văzut filmul care candidează acum la premiile Oscar?
În primul rând când s-a întâmplat tragedia de la Colectiv eu eram la Budapesta și am primit o grămadă de telefoane în care oamenii mă întrebau unde sunt, pentru că era exact genul de loc în care eu mergeam. Nici nu vreau să mă gândesc la mine, pentru că mă gândesc în continuu la oamenii care au murit, la părinții lor și la cât de lăsați baltă sunt în continuare de justiție și câtă nedreptate este în această tragedie. Și câte vedete de carton și cu grave probleme psihice au contribuit apoi la o sociopatie dementă, i-au făcut sataniști pe copii și oamenii de acolo, care veniseră la un concert rock. Genul ăsta de reacții mi se par condamnabile, nu de aruncat sub preș cum au fost. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva într-o țară civilizată, opinia publică te-ar fi răstignit o perioada lungă, adică trebuie să dezminți că erai sub influență de ai putut spune asemenea absurdități.
Iar acum stau și mă gândesc la ironia situației – îmi doresc foarte mult ca documentarul lui Alexander Nănău să câștige premiul Oscar. Adică este un film incredibil, de o cruzime înfiorătoare, pentru că începe în forță cu imaginile din club în timpul concertului și accidentului. Cred că oamenii trebuie țintuiți să îl vadă cu forța, precum în Portocala mecanică. Mă adresez mai dur pentru că este vorba despre oamenii cu păreri, tuturor celor care stau cu Dumnezeu în gură și cu ”despre morți numai de bine”. Cineva trebuie să spună asta! Sunt foarte curioasă, dacă câștigă Oscarul, ne vom ridica cu toții să spunem plini de mândrie – ”Un român de-al nostru (care locuiește în Germania de foarte multă vreme) a câștigat Oscarul!”
Îmi iubesc țara și abia aștept să mă întorc de fiecare dată, dar din punctul ăsta de vedere sunt foarte dezamăgită. Este incredibil că asemenea atrocități au putut să se întâmple, iar după să nu se rezolve nimic concret în tot acest timp. Sunt niște imagini șocante care nu trebuie cenzurate, li se pun foi pe față pacienților acolo unde creșteau viermi. Eu cred cu tărie că trebuie văzut în școală documentarul asta, este didactic, o analiză atât de lucidă și de inteligentă a ceea ce s-a întâmplat. Cât de imparțial poți fi și rămâne dacă vezi ceva atât de scabros ca reacția autorităților de la acea vreme? Tot sloganul lor penibil. Cum de nu se cască pământul ca să zic așa?
Eu am o credință că există un soi de echilibru în Univers și se va echilibra într-un fel sau altul situația. Nu pot să nu mă gândesc la asta pentru că este perioada aceea a anului când nu trebuie să uităm ce s-a întâmplat.
Fără să ne amintim nu cred că mai putem vorbi, face filme, seriale și să acceptăm o lume fără Colectiv. Oricât am încerca să vedem lucrurile pufoase în roz și să facem o realitate glossy, ca în reclame, pentru că românul s-a săturat de film și serial mizer. Nu cred că poți și ai dreptul să vorbești despre București fără să menționezi Colectiv. Acum mai mult decât oricând trebuie să facem cât se poate de mult scandal. Filmam cadre lungi cu personaje la mese fumând și acum nu mai putem face asta, noi ca artiști avem o datorie să vorbim despre asta și toate micile și marile nedreptăți și încălcări de justiție. Pe mine mă preocupă foarte mult asta și nu pot accepta că refuzăm să vorbim despre forțele de ordine care târăsc oamenii din scaune cu rotile și îi bat pe stradă. Putem rămâne neindignați? În același timp, nu cred într-o generație tânără care zice că e apolitică, asta e cea mai mare greșeală. Cum adică nu ai cu cine vota? Că sunt toți corupți. Nu poți doar să stai să bei cafe late și să mănânci avocado toast, să te plângi și să îți dorești să te muți la Berlin. Trebuie făcut ceva, din punctul meu de vedere, eu nu m-am mutat din țară. Ce se întâmplă cu sufletul meu, unde călătorește și iubește, unde se consideră acasă e una, dar mental și ca energie, eu sunt tot bucureșteancă.
Îmi povestești care este viața ta muzicală? Aș vrea să aflăm despre Sunday People și Blanoz, tu cânți pe hitul lor No Regrets, nu?
Da, a fost o experiență foarte plăcută anul 2012 cu Blanoz, înregistrările în studio pentru No Regrets și concertele care însemnau o adunare minunată de oameni. De la Luiza Zan, pe care eu o iubesc la nemurire, și cu care m-am simțit atât de onorată să fiu pe același afiș, la formulă extinsa cu Ati de Chile și Sultan, Cezar aka Junkyard, Gani, Alin și Dez de la Jazzadez și Omelette. Era o gașcă foarte mișto și timpul petrecut la repetiții cu glume și râsete este de neuitat.
Eu mă consider lăutar și faptul că am ajuns să cânt e o bucurie în sine, un cadou, dar cel mai fain e să interacționez și vorbesc cu cineva din liga întâi cum e Luiza. Adică te simți un pic intimidat, dar și foarte bine și am cântat mult în București și apoi am fost în turnee împreună la Cluj, Brașov, totul a fost foarte fain.
Cariera mea muzicală a început în 2010, când am fost trimisă la probă de actorul Sorin Loveanu, prieten cu Sultan și Hassan de la Sunday People, care își căutau vocal în acea perioadă. El știa ce înregistrasem eu prin cămin cu prietenii, idei drăguțe pe care și acum le ascult cu foarte mare drag. Aveam un calculator și o chitară, încropeam versuri de la Ezra Pound, sau mai știu eu ce citeam în perioada aia. Au trecut mulți ani, dar nu am să uit cum seara după cursuri ne retrăgeam la colegul Sandu Suciu în cameră și înregistram cu el și cu Mihai Brejban, oameni non-lăutari, cu căutări reale în industria muzicală și care aveau grația de a mă lăsa să cânt cu vocea mea pe piese. Timpul a trecut și eu cred în continuare în ce am compus atunci, iar Sorin m-a recomandat celor de la Sunday People pentru o probă. Am luat proba și am cântat doi ani împreună, sunt și niște înregistrări la TVR 2.
A fost o experiență unică, cred că albumul Sunday People l-am scris în total într-o lună, am avut un boost creativ pe care nici eu nu știu de unde l-am primit. Am primit negativele, eram încă la facultate, școala de actorie cere foarte mult timp și energie, și mergeam pe stradă în drum spre școală și mă opream la Universitate, la fântâni, unde mă apucam să scriu versuri și să compun melodii.
Am terminat de scris primul cântec și m-am gândit, Dumnezeule, să vezi că acum, vine noaptea neagră a inspirației și cam asta a fost valoarea mea compozițională până acum. Dar venea cântec după cântec, cred că aterizase elicopterul cu Buddha într-un mod foarte frumos. În miez de noapte îmi veneau versuri și încercam să le potrivesc cât de bine puteam cu linia melodică din compozițiile instrumentale.
Tranziția de la Sunday People la Blanoz a fost naturală și cântecul No Regrets a fost rezultatul unei inspirații similare, l-am compus din prima, fără încercări intermediare. Am primit instrumentalul și am compus melodia și versurile, iar această abordare îmi este cea mai accesibilă și fericită. Sunt obișnuită cu acest proces. A fost apoi o plăcere să o cânt în diverse locuri, de la radio Guerrilla la diferite cluburi dubioase. Și eu și mama tot povestim despre cluburile în care am cântat, locuri înfiorător de asemănătoare cu ceea ce urma să fie Colectiv.
Numai că nu te gândeșți niciodată, până nu se crează precedentul, nu conștientizezi. Nici nu le mai țin minte numele, erau la partere de bloc, cu o singură ieșire, arhi-pline. Mereu era o aglomerație uriașă de oameni și tot timpul m-a gândesc acum la chestia asta, câtă șansă am avut și ce rău îmi pare tare că a trebuit să se întâmple ce s-a întâmplat.
Anul acesta ai fost ambasador al festivalului online George Enescu. Cum a fost experiența și ce părere ai despre mutarea evenimentelor în online?
Sunt fană a festivalului Enescu, am mers la toate edițiile la care am fost disponibilă, când nu am avut programate filmări sau să se întâmple să fiu în afara țării. Din păcate pentru mine ca și ambasador a fost o experiență foarte scurtă. Au venit cu o prezentare a festivalului și știam că filmez pentru spot câteva cadre și că înregistrez un voice-over.
Însă muzica clasică în general este o bucurie enormă pentru mine, nu pretind să o înțeleg notă cu notă, nu sunt expert, dar mă aciuez pe lângă ea cu fiecare ocazie. M-am simțit super onorată și îmi place foarte mult să susțin asemenea cauze. Cel mai mult admir optimismul prin care nu închidem artiștii în case sau îi punem să se reprofileze precum în Anglia, ci găsim soluții ca muzică să continue să existe, concursul festivalului George Enescu e acum online. Nici măcar nu mai trebuie să te deplasezi.
Este foarte, foarte plăcut să ai în continuare opțiuni.
Eu prima dată te-am cunoscut pe coperta albumului OCS, Mâinile sus. Ce îți mai aminteșți de acum mulți ani?
Coperta de la OCS a venit prin Silvana Bratu, prietena mea și a prietenului meu de atunci, dar și amică cu Dan Amariei, solistul Omul cu Șobolani. Așa am ajuns și făcut sesiunea foto cu Cornel Lazia, și Doamne Dumnezeule ce mi-a făcut tata după mișcarea asta!
Imaginează-ți că era 2002 și erau postere cu mine topless peste tot prin București! Și totuși respect graferilor! Nimeni nu a scris nici o inscripție obscenă pe vreunul din afișe. Mă miră asta și acum. Cu toate că am primit un telefon ciudat, cineva îmi zicea că nu se credea pe stradă că aș fi reală. Am ridicat receptorul și mă întreabă cineva dacă exist, pentru că a văzut afișul și a crezut că e portretul lui Jim Morrisson de la The Doors feminizat pe calculator cumva și pus pe trupul unei tipe. Pentru mine, la 16 ani, a fost un super compliment, nu se poate mai bine de atât.
Eu am crezut că este un tribut adus lui Jane Birkin, de pe coperta albumului lui Serge Gainsbourg, Ballade de Melody Nelson.
Măi, să știi că tot apar comparații cu Jane Birkin, mama actriței și cântăreței Charlotte Gainsbourg. Am luat rolul din filmul Emerald City și directorul de fotografie venea mereu cu comparația asta, ‘’da, da, trebuie să arate ca Jane Birkin, să fie bretonul special aranjat!’’ Și nici nu era francez colegul de echipa! Ce nu înțeleg eu, este ce s-a întâmplat cu Jane Birkin? Pe mine mă sperie când oamenii nu au o continuitate în carieră, când pare că dispar.
Vrei să povestim despre arta din viața ta?
La pictură te referi? Hai să îți povestesc de o expoziție de sculptură! Sunt obsedată de Picasso, chit că mă enervează forma lui de misoginism și aproape-mizantropie uneori, cruzimea lui.
Ce mă atrage mereu la Picasso e versatilitatea sa. Am fost la expoziția de la MOMA, cu sculptura lui pe toată perioada vieții. Mi-a plăcut la nebunie că pare că este o expoziție cu zece sculptori diferiți și asta spune multe despre geniul lui. În orice loc din lume mă aflu îl regăsesc în expoziții – ubicuu și inepuizabil (primul lucru pe care îl fac de ani de zile când ajung într-un loc nou – sau vechi – e să văd expozițiile. Acum am bucuria de a trăi asta alături de partenerul meu). Dar uite, sunt în perioada în care m-am îndrăgostit de Max Ernst acum, printre alții.
Și tu ești versatilă! Adică ai o mare dragostea pentru teatru, nu?
Mulțumesc mult. Ador teatrul. Am început la Teatrul Mic, în “Lolita” lui Nabokov alături de Ștefan Iordache, în regia Cătălinei Buzoianu. Apoi Teatrul Național din Craiova, “Măsură pentru măsură” regizat de Silviu Purcărete. Am avut șansa să lucrez cu acești regizori uriași – a urmat Andrei Șerban la “Bulandra”. Am lucrat la Odeon, teatrul de Comedie, Metropolis. Și Launteatru, unde am făcut scenografie. Și lucrez cu toată dragostea și inima plină la Teatrul Act. Inițial dragostea mea pentru teatru vine din familie, părinții mei sunt scenografi. Evident că e cu totul altă zonă decât actoria, dar eu m-am îndrăgostit de teatru din copilărie și nu mi-a trecut niciodată. În perioada asta cred că îmi lipsește cel mai mult, mai mult decât să filmez. Dar ce e drept am filmat recent. Îmi este foarte dor de energia de pe o scenă de teatru, arta teatrului are ceva ce nu poate fi replicat sau explicat nicăieri. Interacțiunea reală, vie, cu publicul, transferul de energie fabulos, felul în care ieși de acolo încărcat cu adrenalină. Când cobor de pe scenă, după spectacol, am o energie cu care aș putea să mut camioane cu o singură mâna, sunt într-atât de electrizată.
Mă enervează stigma conform căreia la teatru mergem să vedem oameni cum țipă și poartă pantaloni ciudați. Îmi place că publicul este tânăr și foarte tânăr, și prin asta creștem foarte mult împreună, prin reacțiile lor, prin ce propunem noi. După spectacolul O intervenție, pe care îl joc la teatrul Act, mi s-a spus de către foarte multă lume că s-au reîndrăgostit de teatru. O intervenție e un spectacol foarte viu, rock și cu o atmosfera dementă cumva. Nu sunt eu genul care să mă laud, dar am tradus-o bine. Și spectacolul regizat de Radu Iacoban după acest text a ieșit, simt eu, foarte puternic. Recomand și Constelații, tot de la teatrul Act, tot regizat de Radu. Sunt două forme diferite de teatru. Ambele sunt foarte profunde și acesibile, fără nici un fel de compromis.
By loading the video, you agree to YouTube’s privacy policy.
Learn more
Nu știam că ai făcut și scenografie. Dar pot să zic că îmi plac clipurile regizate de tine. Ce îmi povestești despre experiența de regizor al videoclipurilor pentru trupa Greetings Sugar?
Toate trei clipurile pentru Greetings Sugar îmi sunt foarte dragi.
Și chiar vorbeam de curând cu actorul Simon Merrells, pe care l-am regizat în videoclipul piesei Harmonics. Eu sunt perfecționistă și rar mi se întâmplă să fiu perfect mulțumită de un videoclip. “Regie cu bani poate toată lumea”, haha, noi am făcut cele trei clipuri fără nici un ban, dar sunt foarte fericită că am făcut asta, la început a fost pur utilitar, lor le trebuiau clipuri, iar eu aveam idei. Cel mai simplu este să lucrezi în următorul modus operandi – aveți nevoie de ceva, facem acum, lucrăm cu minimul de resurse financiare pentru maxim de efect. Ne chemăm prietenii pentru favoruri, și din punctul asta de vedere am avut mare noroc, s-a raliat multă lume în jurul nostru.
By loading the video, you agree to YouTube’s privacy policy.
Learn more
Adi Bulboacă a filmat primul clip și ne-a oferit studioul sau ca locație, Răzvan Leucea a filmat celelalte două. Și nimic nu s-ar fi întâmplat fără toți actorii mei pe care îi iubesc și cărora le mulțumesc că au venit pentru mine să facă lucruri pe care nu le-au mai făcut niciodată. Pe Letiția Vlădescu, în clipul de la The Teacher, am băgat-o într-un cub de plexiglas, am înfășurat-o în tifon și scris pe ea o zi întreagă. Simon, care este imaginea masculinității totale, Marcus Crassus din Spartacus etc, l-am îmbrăcat în femeie. Mă rog, e reductiv spus așa, povestea clipului e cea a identității neasumate, a lumii subtile, secrete, interne, a ceea ce îți cere societatea și istoria personală să fii versus ființă minunată, perfectă și secretă care ești. Era o metaforă forjată în metalul și cu uneltele mele de atunci. Efectiv a fost un moment atât de norocos, în care s-au adunat în jurul nostru artiști generoși cu timpul și creativitatea lor, Lucian Iftime și Ionuț Grama la clipul Into Overdrive, Simon și Letitia pentru The Teacher și Harmonics, Razvan Leucea și Robert Ionicioiu (care a fost producător și ne-a oferit Arri Amira-ul pe care clipurile au fost filmate) tot pentru acestea două din urmă și mama mea, Mihaela pentru scenografia de la Harmonics.
Numai cubul în care stă Letiția în clipul The Teacher, ar fi costat minim 2000 de euro și prin grația unui om minunat, Ionuț Lazăr, l-am primit gratis. L-au trimis cu o mașină și apoi când s-a terminat filmarea au venit și l-au ridicat, eu îmi doream să îl curăț de toate inscripțiile, dar ei au insistat că nu e nevoie, din toate punctele de vedere, oamenii din jurul meu, al nostru, au fost niște îngeri. Mama a venit și cu sandvișuri la filmări, a contribuit cu scenografia. Am închiriat costumele și doamna a fost drăguță și ni le-a lăsat trei zile în plus. Casa superbă de la filmarea cu Simon pentru Harmonics am primit-o prin generozitatea Nicoletei Marin, căreia îi mulțumesc și acum.
Cafea de la noi, sandvișuri de la mama, pizza cumpărată și niște idei care s-au materializat. Nu a fost totul conform planului și eu încă țin la ideea originală a clipului The Teacher, cel cu Letiția, care după ce nu a plăcut trupei, a trebuit să improvizăm până la urmă. Nu am vrut să îi forțez și să mă impun și mi-ar plăcea foarte mult să fac în continuare acel videoclip, în alt context. Dar întotdeauna sunt o grămadă de compromisuri. Conceptul meu inițial era de tortură cu lumina, un deținut politic care nu este lăsat să doarmă. Dar nu am găsit penitenciar, nu am avut o sursă de lumina puternică și atunci am mers într-o altă direcție. În cele din urmă personajul trebuia să își scrie declarația și ajunge să scrie pe tot cubul, să își facă întuneric din scris, să poată dormi, își cumpără un pic de odihnă prin trădare. Viziuni fantastice din capul meu! Dar foarte greu de transpus fără buget și atunci am făcut o metaforă cu o actriță extrem de expresivă, cu un trup superb, al cărui întreg univers este cușca în care trăiește și își măsoară în fiecare zi pașii și spațiul. Clipul acesta cu Letiția nu a fost scris, cel cu Simon și cu băieții au fost scrise, pentru că acolo nu a fost nimic improvizat. Mi-aș fi dorit să le ofer ceva mai profesionist, mai ales că nu am avut buget pentru ei. Pe de altă parte ‘’no regrets’’, pentru că am făcut ceva împreună și a fost un schimb de încredere foarte mișto. Cred că este ceva extraordinar când reușești să faci un videoclip din nimic.
By loading the video, you agree to YouTube’s privacy policy.
Learn more
Pentru clipurile de debut Greetings Sugar, Greener și Drunken Revelations, nu știu dacă au avut buget, dar au fost producții cu producătorul Alexandru Buzaș. Acolo eu am venit ca actor, am jucat și am plecat. Era totuși totul într-un orar și un alt nivel de control. Clipurile mele a fost improvizație, sentimentul era că mergem de dimineață acolo și vedem ce se întâmplă. Au fost proiecte de suflet și ideile mele susținute de favorurile prietenilor mei.
Cel mai mișto a fost să ai un spațiu de joacă atât de vast cum a fost în clipul cu Simon, unde aveam niște camere în care ne puteam învârti, spuneam povestea și prin recuzita adusă de mama – ceasul, lama de ras și ne-am jucat și am improvizat unde am putut. Simon a fost un om și un actor incredibil de răbdător, mai ales că vine dintr-o context de producție de televiziune americană, de la Hollywood și din cinematografia engleză. A înțeles și a reacționat foarte mișto, mi-am dat seama atunci cât de satisfăcător trebuie să fie ca regizor să dai o indicație și să fie înțeleasă și imediat transpusă.
Simon este o ființă foarte masculină și când l-am pus în fusta și în bluzița respectivă, era în continuare un mascul în fustă. I-am explicat să transforme energia și într-o secundă s-a metamorfozat. De obicei bărbații caricaturizează femeile când sunt în travesti, dar nu a fost cazul cu Simon, care a schimbat ceva în arhitectura lui interioară și imediat a început să aibă delicatețe și să meargă altfel. Să înțeleagă femeia ca un bărbat care iubește femeile. Asta înseamnă actorii mei talentați, toți patru, care au venit și ascultat cu experiența și talentul lor uriaș, și au întrupat tot ce îmi doream. Cred sincer că oriunde am pierdut din lipsa de buget și posibilități, am câștigat din talentul lor. Le mulțumesc și acum.
By loading the video, you agree to YouTube’s privacy policy.
Learn more
Și cum a fost lansarea clipurilor?
La cinemateca Eforie s-a lansat albumul concept și toate piesele cu toate clipurile. A fost o lansare cu proiecție și m-am bucurat mult să contribui la acest proiect, mi s-a părut că au venit cu un concept mișto băieții, un album cu mai multe episoade video. Eu am contribut și la clipul Voltaire, cu unul din filmele mele experimentale cu Alex Gălmeanu, care era o probă de film pentru la Berlin. Chiar sper să mai facem în curând ceva similar.
By loading the video, you agree to YouTube’s privacy policy.
Learn more
Un alt clip Greetings Sugar de care sunt foarte mândră este Faulty Fields, piesa lor în colaborare cu Lydia Lunch, filmat de mine cu telefonul în Scotia, în Hebride. Ce îmi place la acest videoclip este că vezi pe geamul mașinii o lume extrem de sălbatică și de rece cum se mișcă repede, toate lacurile și locurile superbe, munții, dealurile, o lume bizară lipsită de panouri publicitare și de semne. Gabi Kirmaier, chitaristul și compozitorul trupei, care este și designer a creat peste o animație, un personaj 8-bit ca de joc Atari, care aleargă, îmbătrânește și își pierde viața. Simplitatea clipului ăla mă dă pe spate.
Vrei să ne povestești, în loc de ce filme ai mai văzut, ce coloane sonore ai mai ascultat?
Da, l-am descoperit pe poetul și compozitorul avangardist american Harold Budd. Îmi plac coloanele sonore ale compozitorului Max Richter și cum sună muzica lui în filme. Din fericire noi acasă avem și un sistem audio foarte bun și este o feerie pură să ascult muzică clasică. Acum sunt într-o perioadă în care ascult și Neil Young, After The Gold Rush.
Dar uite despre ce vreau să povestim, noi petrecem mult timp în mășină în ultima perioadă și sunt „mama podcasturilor”. Așa că aș vrea să vin cu o recomandare – podcastul Broken Record. Sufletul meu intern este Rick Rubin, mi-am dat seama ascultând podcastul ăsta că suntem pe aceeași frecvență, avem păreri foarte similare.
Acest podcast este grozav, ca mai tot de la Pushkin Industries, brand înființat de Malcolm Gladwell, unul dintre cei mai deștepți băieți de pe lumea asta. Podcastul lui Malcom este pe altă temă și are un super concept, Revision is History, se întoarce în istorie pentru a diseca niște momente importante și o face într-un mod absolut minunat. Iar prin Revision is History am ajuns la Broken Record, unde cei doi intervievează muzicieni și artiști, primul este chiar Gladwell intervievându-l pe Rubin, după care fiecare episod e o bijuterie, unul cu Win Butler, apoi cu Flying Lotus, cu Run The Jewels, cu Glen Hansard, cu Bon Iver și podcasturile dedicate lui Tom Petty.
Ce muzică ai mai ascultat?
Mie îmi plac foarte mult Run The Jewels, sunt mișto de tot și clipurile lor sunt geniale, atât de bune încât mă enervează, pentru că aș fi vrut să le fac eu. Clipul lor Close Your Eyes (And Count to Fuck) este bucățică ruptă din sufletul meu. La fel și Nobody Speak colaborarea cu DJ Shadow, cu bătaia dintre politicieni la ședința ONU, este un video extraordinar. Iar să îi auzi vorbind în podcastul Broken Record și să îi înțelegi din alt punct de vedere este bucurie pură.
Am descoperit la Electric Castle Enter Shikari și mi-a plăcut la nebunie de ei, îi mai ascult din când în când. Îmi place foarte mult Grace Jones și chiar vreau să îi citesc biografia când ajung înapoi la Berlin. E mișto cover-ul ei după Warm Leatherette și îmi place și varianta audioporno a lui Trent Reznor cu Nine Inch Nails și Peter Murphy de la Bauhaus, este un cântec de plâns!
Îmi place enorm de mult Run Boy Run de la Woodkid și visez să îi regizez un clip. Îl vizualizez fotogramă cu fotogramă și tematic are legătură cu tragedia antică, un gen absolut fascinant. În plus, de ce să te uiți la filme de groază pentru sânge, când în tragedia antică ai mult mai mult? Ploi de sânge! Eu mă gândeam pentru Run Boy Run la combinațiile de criminali vruți și nevruți, care să facă un soi de ștafetă de cuțit și otravă de la unul la altul, de fapt sângele cere și primeste sânge. Dacă reduci totul la ce esență, nu ai cum să nu dai dreptate fiecărui personaj din tragedia antică și să îi înțelegi undeva, la nivel ascuns pur cerebral sau poate pur animalic, demența și căutarea și fanatismul și dorințele.
Tu ai pus și muzică în Control așa-i?
Da, am pus muzică în Control și la Jai Bistrot pentru că îmi place foarte mult să împărtășesc muzică mea favorită cu prietenii. I push play la piesele mele de suflet și dansez pe ele, este așa de mișto.
Ne faci te rog un playlist?
Published November 10, 2020.